În povestea clasică, Alice in Wonderland, Alice adoarme în grădină şi visează o serie de aventuri într-o lume bizară şi pe dos, unde personajele sunt cunoscuţii ei, un fel de Anglie victoriană în mic. De data aceasta Alice a trecut de perioada prepuberă, are 19 ani şi soseşte la o petrecere unde e cerută în căsătorie. Dar se sperie şi, alergând în grădină după un iepure alb - căci avea nevoie de ceva timp de gândire - cade în celebra scorbură şi ajunge în Lumea de Jos, unde două surori îşi dispută puterea regatului. Ea se implică în lupta aceasta, avându-l alături pe Pălărierul Nebun. Abia apoi poate să se întoarcă în lumea de sus şi să ia o decizie pentru propriul viitor.
Din start, se vede cât a schimbat Burton povestea. În versiunea sa Alice nu rămâne cu rochia cuminte cu care a venit (nici pomeneală de şorţuleţ), pentru că tot se măreşte şi se micşorează, iar hainele de data aceasta chiar se rup. Foarte reuşită prima creştere, când ea ajunge până la tavan, iar rochia ei devine mini! Însă, aşa cum veţi vedea, cea mai frumoasă este ţinuta cu roşu, o adevărată rochie haute couture.
După ce Alice în variantă foarte mică (alertă scena cu ea fugind pe sub ciuperci) se întâlneşte cu Pălărierul, iar acesta e aproape uriaş pe lângă ea, îşi devin unul altuia apărător, salvându-se unul pe celălalt tot filmul. O relaţie specială, destul de subtil senzuală, fără să fie neapărat perversă, el fiind aproape partenerul ideal (desigur, dacă nu ar fi nebun). De asemenea, la Burton, pentru prima dată, Alice nu mai este doar un observator. Ea este pusă de regizor să se implice, să aleagă. Să lupte la propriu în armură şi cu spadă ca Ioana d'Arc, să-şi salveze prietenii, să-şi facă unii noi. Să fure, să ucidă, să hotărască soarta regatului.
Dacă în miniseria Studiourilor Hallmark din 1999 exista găselniţa cu Pălărierul cu cap mai mare decât trupul firav (Martin Short delicios), aici o avem pe Regina Roşie cea mică de stat, dar cu un cap impunător. Micuţa actriţă Helena Bonham Carter e înţepată, are timp şi de ceva ochiade către Cavaler, dar nu reuşeşte să o întreacă în măiestrie pe talentata actriţă Miranda Richardson, cea care în filmul Hallmark a găsit cheia personajului său cu acute unice când ţipa replica leitmotiv: "Tăiaţi-i capul!". Burton însă îi alătură o satirică Curte plină de lingăi, servitori tăcuţi ai tiranului care intră în convenţia propusă.
În postere pisica e foarte urâtă (mai urâţică decât în orice altă versiune, cu dinţii ei ca nişte fierăstraie), însă în film, fluidă, dodoleaţă ca Garfield şi tigrată ca în desenul clasic Disney din 1951, e foarte plăcută privirii. Felul cum alege regizorul să o facă să se unduiască înainte de a se evapora (căci nu doar dispare şi apare) e cu adevărat ingenios. Şi dumneaei, Pisica de Cheshire, e mult mai activă decât în trecut. Chiar se implică în viaţa personajelor, prilej de ceva gaguri.
Luptătorii nu mai au clare corpuri de cărţi de joc, ci un fel de platoşe ca de raci fierţi. Fără chipuri distincte. Şi mai există în poveste un câine salvator basset, la fel de nostim cum era Colonelul în Pisicile aristocrate. Scena cu Alice într-o rochie cu dungi călare pe acesta cheamă în amintire scene dintr-un film mai vechi al regizorului, Sleepy Hollow.
Dacă palatul Reginei Roşii aduce un omagiu mai mult sau mai puţin evident celui din logo-ul Casei Disney, monstrul-câine Bandersnatch e tributar fiziologic creaturilor din Lord of the Rings. De altfel şi pregătirea luptei între reginele-surori are multe din trilogia Inelului, din Neverending Story şi, poate cel mai deranjant, din The Chronicles of Narnia (de exemplu Alice în armură). Iar în unicul flashback al filmului, când ni se arată cum era Pălărierul înainte de a fi nebun, scena de bătălie trimite voalat la începutul din LOTR, bătălia şi pierderea inelului suprem, aici o spadă la fel de puternică ca Excalibur.
Rămân totuşi pe retină peştii-servitori şi bietele maimuţe-sfeşnic din palatul Reginei Roşii, palatul înconjurat de apă şi în ea chipuri uriaşe de piatră (foarte plastic!), florile cu feţe ca în desenul Disney, Regina Albă mereu în poză "de basm" cum era eroina din Enchanted, dar cu ojă neagră şi ruj sângeriu - un aspect destul de rock-gothic, care prepară o poţiune din degete tăiate (!) pentru că lipseşte scena cu bucătăreasa şi copilul cu piperul. Bine că nu se cântă ca în desenul animat! (cu toate că Depp nu scapă de o mică arie şi de un dans rapid, final şi nostim). Ar mai trebui spus că masa de ceai e o încântare, foarte british five o'clock style, dar scena e mai lipsită de inventivitate ca cea din desen. Că Tweedldum şi Tweedledee sunt interpretaţi de acelaşi actor, Matt Lucas, inventivul creator de travestiuri comice din Little Britain. Şi că Depp are o tiradă mitraliată despre tipuri de pălării demnă de Cyrano de Bergerac când îşi descrie nasul. Iar Underland nu mai e un tărâm bizar, ci unul care funcţionează pe schema rivalităţii dintre două surori. Burton preferă să le descrie ca Elizabeth I versus Maria Stuart.
Filmul nu e pentru copii, e dark, e film de acţiune, are lupte şi salvări in extremis, are plante şi copaci răsuciţi în spirale klimtiene marca regizorului. Sunt multe reverenţe şi omagieri Disney - pisica tigrată, dar cu alte culori, Iepurele de Martie cel năuc, IepureleAlb. Alice nu mai adoarme, nu plânge, nu se teme să crească, ci îşi câştigă dreptul la opinie. Finalul, foarte feminist, o poartă mai departe.
Dens şi luxuriant în fiecare cadru, sigur că filmul acesta plin de detalii şi atât de elaborat plastic trebuie văzut măcar în 3D. Nu este cea mai bună sau cea mai frumoasă Alice de până acum, dar în mod sigur este diferită. Din 1903 încoace s-au tot făcut versiuni menite să cuprindă cât mai magic cu putinţă călătoria ieşită din comun a unei fetiţe. Dacă o să vă placă sau nu şi această versiune, asta e altă poveste.
Cu o coloană sonoră foarte, foarte interesantă - ascultaţi soundtrack-ul -, cu jocuri amuzante pentru toate vârstele pe pagina oficială, filmul are de oferit fiecăruia câte ceva. În fine, deloc în ultimul rând, mergeţi să vedeţi Pălărierul cel mai machiat de până acum. Dar Depp cu rimel roşu şi alb nu arată deloc rău. Personajul său e mai activ ca oricând, chiar munceşte şi fabrică acoperământe pentru capul reginei, aşa cum Edward cu mâini foarfece meşterea mici animale din boscheţi. Depp plonjează iar într-un personaj bizar, la care a lucrat mersul, vorbitul peltic (care dispare, din păcate, pe parcurs), râsul dement şi momente de luciditate gravă, foarte umane. Este cel care poartă pe pălăria sa uriaşă tot filmul.