Două texte apărute în ultima vreme, unul datorat lui Gabriel Dimisianu (Agonia cinematografelor, în "Ramuri"), altul lui Cristian Tudor Popescu (La Iunion, în "Adevărul literar şi artistic"), m-au făcut nostalgic. Primul este o frumoasă evocare - cu acea lumină bine filtrată din rememorările criticului "şaizecist" - a cinematografelor de altădată, de la Passalaqua din Brăila natală şi până la cele central-bucureştene, frecventate intens înainte de '89. Al doilea este o veritabilă bucată de proză, o splendidă şi "sălbatică" declaraţie de iubire pentru cinematograf, pentru Filmul ce continuă să pulseze şi după ce lumina s-a aprins în sală. E greu să concurezi cu aceşti redutabili cinefili; iar eu nici nu vreau. Întâi că literatura surclasează, în ce mă priveşte, orice altă artă. Statui florentine, tablouri flamande, filme neorealiste italiene: da, îmi spun mult(e), îmi fac gândul să zboare şi conştiinţa să tremure. Dar un roman dostoievskian le "înghite" pe toate fără probleme, cu tot cu cel ce le-a văzut şi le-a admirat. Apoi, eu am avut ghinionul să prind faza de recul cinematografic din anii '80. Recul nu în sensul producţiei, ci al proiecţiei, al difuzării filmelor bune pe micile şi marile ecrane. Efectele liberalizării de la mijlocul deceniului 6 s-au pierdut, s-au şters treptat, pe măsură ce restalinizarea sub stindard naţional închidea porţile şi tăia punţile cu lumea civilizată. În anii copilăriei mele secunde (1980-1988), televiziunea devenise un fel de gazetă de perete a familiei Ceauşescu, iar filmele străine strecurate o dată pe săptămână între cele două telejurnale ne dezvăluiau, pentru a suta oară, nedreptăţile strigătoare la cer din societatea capitalistă. Condiţii grele, inumane de muncă, exploatare, accidente, revolte sociale sau rasiale rapid reprimate, solidaritate anti-Sistem şi pac! venea finalul, cu genericul lichidat din faşă, pentru a nu pune probleme de copyright. Urma telejurnalul uzual: noapte bună, oameni ai muncii... O nouă zi a trecut, exact aşa cum a venit.
De aceea, mersul la cinema echivala cu o aventură, iar vizionarea unui film american, cât de slab - cu apucarea unor bucăţele de libertate. Ţin minte şi acum, cu deplină claritate, minunata zi în care, la cinematograful Pacea din cartier (azi, demolat), am văzut Imperiul contraatacă, a doua secvenţă din trilogia Star Wars. N-aţi văzut Războiul stelelor? Atunci înseamnă că n-aţi văzut nimic. Era vară, afară o căldură înăbuşitoare, iar înăuntru, strălucind în întunericul dens, zăpezi nesfârşite pe care Luke Skywalker şi-ar fi putut găsi moartea. Priveam halucinat la ce se întâmpla acolo, pe ecran, şi sala întreagă îşi ţinea răsuflarea. Zeci de priviri săgetau ecranul, din corpurile înghesuite în scaune, urmărind uimitoarele peripeţii intergalactice. La sfârşit, ne-am frecat cu toţii la ochi, inundaţi de fericire, purtaţi de o exuberanţă ce avea să dureze săptămâni întregi. Aceasta a fost, totuşi, o excepţie: o zi mare, o experienţă iniţiatică. De obicei, filmele erau mai prostuţe şi sălile tot pline, dar ironice. Era bine să fi luat bilet în rândurile din spate, acoperite de platforma etajului superior. Altfel, riscai să fii scuipat de către golanii de la balcon, să ţi se arunce coji de seminţe în cap, să ţi se adreseze varii măscări. Dacă veneai cu prietena, erai un om mort. Parcă toate rândurile de scaune, de jos şi de sus, se coalizau împotriva ta, într-o jerbă de ironii devastatoare ori "subţiri". Băieţii de cartier se distrau pe cinste în asemenea ocazii. Spectacolul din sală era, de multe ori, mai captivant decât cel de pe pânză. Spectatorii vociferau, se strigau unul pe altul, făceau glume, se înjurau, vorbeau cu glas tare şi plin, să nu cumva să-ţi scape vreo frântură din aleasa conversaţie. Când se apropia ora începerii filmului, un cor de fluierături o cerea expres, până se lăsa întunericul, întâmpinat cu aplauze şi chiote de satisfacţie. Când filmul, în fine, începea, începeau şi comentariile în temă. O actriţă frumoasă, bună, era înecată, de la început şi până la sfârşit, în valuri de remarci "masculine", observaţii pofticioase, exclamaţii gâtuite-n interjecţii. Un bărbat sportiv, bătăios era în schimb respectat, primit cu simpatie şi ovaţionat pe parcurs. Nu şi un bătrân neputincios ori un tânăr fără vlagă, obligaţi să suporte, pe toată durata filmului, dispreţul condensat al spectatorilor dâmboviţeni.
Cu toate acestea, îmi plăceau. Nu făceam ca ei, dar îi priveam cu interes şi, uneori, admiraţie. Azi realizez mai bine că aveau ceva franc în comportament, precum şi un umor special, nu foarte rafinat, dar bine adaptat la realităţi. Vreau să spun că reacţiile lor, deşi deplasate, porneau întotdeauna de la ceva real, palpabil, de la un sâmbure de frumuseţe - sau de ridicol - pe care-l punctau în consecinţă, spărgându-l cu dinţii lor puternici şi savurându-l cu toată pofta tinereţii lor. Nu râdeau când ar fi trebuit să plângă şi invers. Îngroşau numai liniile ce veneau dinspre ecran, ca nişte critici la prima mână, având numai impresii, nu şi capacitatea de a le decanta. Mi-e dor de ei, îmi lipseşte acest public golănesc şi ataşant, bucureştean până-n vârful unghiilor. Am intrat săptămâna trecută, ziua în amiaza mare, la un film pe Bd. Elisabeta, fost 6 Martie. Trebuia să-mi umplu două ore şi am luat bilet la o comedie cu Jim Carrey. Sala - o tristeţe. Publicul era format din mine şi încă trei rătăciţi. Filmul curgea, actorii se străduiau, faţa de gumilastic a lui Carrey făcea toţi banii, comedia se dovedea reuşită... Însă aerul era îngheţat, sticlos, fărâmat în câteva râsete sparte, disparate. Rândurile de scaune goale mi-au făcut, literalmente, rău.
La Mall, e cu totul şi cu totul altceva. Acolo stai ca într-un fotoliu, cu cafeluţa în mână, înconjurat de sunetele ieşite din Dolby System, într-o relaţie aproape fizică, directă cu ecranul. Vecinul? Ţi-e indiferent. Singur sau într-o sală plină, îţi este totuna: eşti prins în şuvoiul de imagini, mergi cot la cot cu eroii filmului. Într-un cinematograf vechi, clasic, ai însă nevoie de restul spectatorilor. Fără ei, simţi şi mai pregnant cât de tare şi de incomod e scaunul, cât de sărăcăcioase şi vetuste sunt acoperămintele vişinii ale pereţilor, cât de chioare sunt luminile şi cât de infecte W.C.-urile. Fără o mare de capete mişcate în jurul tău, te simţi stânjenit şi nesigur, participant la un act ratat, un simulacru încropit cu personajele de pe ecran. Degeaba se zbat ele acolo, degeaba râd eu singur-singurel aici, în ultimele rânduri. Totul e fals, putrezit, destrămat. Lumea aceea a copilăriei mele, a sălilor de cinematograf pline şi empatice, s-a dus...
Când am ieşit de la film pe bulevardul Elisabeta, fost 6 Martie, soarele îmi bătea drept în faţă.