"Platoon... JFK... Wall Street... Născut pe 4 iulie... Filmele sale au schimbat modul în care privim şi judecăm istoria... Acum, Oliver Stone ne arată unde suntem... şi încotro ne îndreptăm!" Asta se întâmpla în 1994. Cuvintele de mai sus sunt extrase din promo-ul pentru NBK (Natural Born Killers), vrem, nu vrem, cel mai controversat film al unui american pentru care an de an se născocesc noi şi noi epitete - provocator, psihopat, propagandist, paranoic, plebeu, obsedat, obsesiv, obsedant, infect, infatuat, imoral, sexist, rasist, marxist, arivist, activist, nihilist, nebun sadea ar fi cele mai des-pomenite. Lumea, şi prin asta înţelegem publicul, de toate sexele, şi criticii de film, de toate naţiile, uită (sau se face că uită) un amănunt esenţial: înainte de a fi (sau a nu fi - aceasta-i întrebarea) abonat la complimentele de mai sus şi subiect de banc, Oliver Stone este scenarist, producător şi, mai ales, REGIZOR. Citeşte şi dă mai departe!
Numai un medium (şi încă unul talentat) ar fi putut intui unde va ajunge James Cameron după ce a debutat "răsunător" cu Piranha 2: The Spawning (1982). Acelaşi medium însă cred că nici bătut n-ar fi putut prevedea încotro se va îndrepta cariera tânărului William Oliver Stone după debutul cu Seizure (1974), un horror plin de actori "cult", văzut doar de câţiva "norocoşi", inclusiv mediumul în cauză... Şi totuşi, spre disperarea suficient-pomenitului medium, care trebuie că şi-a dat demisia între timp), cinci ani mai târziu Stone primea primul Oscar din carieră, pentru scenariul filmului Midnight Express (regia Alan Parker), film inspirat de povestea adevărată a lui Billy Hayes, puştiul încarcerat de turci în 1970 pentru "trafic" de droguri. A fost prima oară când lui Stone i s-a aplicat eticheta de "manipulator". Nu şi ultima... Plin de încredere, în 1981 Oliver recidivează în regie, cu un horror (The Hand) inspirat de clasicul The Beast with Five Fingers. Cu toate (sau poate din cauză) că Michael Caine juca rolul principal, filmul (care, în paranteză fie spus, nu-i rău deloc) a fost un eşec şi mai mare decât precedentul - de la care nimeni nu aştepta nimic... Gândind (şi pe bună dreptate) că-i mai rentabil să scrii, Stone s-a pus pe treabă: între 1982 şi 1986, "el manipulador" a scris 4 filme, absolut esenţiale în istoria cinematografului. În ordine, Conan barbarul (regia John Milius), cap de serie în genul adventure/pulp, adaptare după poveştile semnate Robert E.Howard; Scarface (regia Brian De Palma), inspirat de capodopera omonimă a lui Howard Hawks, pe care Stone l-a scris la Paris, unde se refugiase de cocaina din Statele Unite (!); Anul dragonului, ultimul mare film al lui Michael Cimino, co-scris împreună cu regizorul, şi 8 Million Ways to Die, ultimul film de cinema semnat Hal Ashby. Începând cu 1986, şi cu excepţia notabilă a catastrofei Evita, Oliver Stone n-a mai scris decât pentru el însuşi... iar rezultatul înseamnă 10 lung-metraje, plus un documentar (ca regizor) şi vreo 20 de filme variate ca stil şi calitate (ca producător). Aceste 10 filme de cinema sunt cauza epitetelor pe care le-am înşirat mai sus; mai toată lumea le-a văzut şi mai toată lumea e convinsă că ştie care-s cele mai bune: cele mai înjurate şi cele mai lăudate (care, în acest caz, extrem de particular, coincid)...
Ei bine, mai toată lumea se înşeală! Oficial, cele mai tari filme semnate Oliver Stone sunt considerate Născut pe 4 iulie (povestea adevărată a veteranului Ron Kovic, îngreunată de un mesaj prea apăsat şi deloc subtil), Wall Street (demolarea relativ banală a mitului bursei americane, poveste inspirată de tatăl lui Stone), The Doors (portretul lui Jim Morrison, în special, şi al Americii libere, în general, neplăcut şi îngroşat), JFK (varianta extrem de personală a regizorului asupra asasinării lui Kennedy, şubrezită de libertăţile uriaşe pe care cineastul şi le-a luat de la istorie) şi Născuţi asasini (cel mai lung videoclip din istoria cinematografului, atac virulent la adresa mass-media, totodată colecţie de inventivitate şi excese). Lumea pare să uite că Salvador este unul din cele mai mari filme despre intervenţiile americane în revoluţiile altor naţiuni, că Plutonul rămâne cel mai mare film despre Vietnam (ţinând cont că Apocalypse Now este un film despre Coppola, că Vânătorul de cerbi este, în esenţă, un film despre prietenie, şi că Full Metal Jacket este un film despre dezumanizare, temă atât de dragă lui Kubrick), că Heaven & Earth rămâne cel mai personal portret al tragediei vietnamezilor, că Nixon rămâne cel mai mare film despre un preşedinte american, pus în scenă cu cinismul şi amploarea unei tragedii greceşti, că U-Turn rămâne un atac anti-american mai mare decât NBK, un monument de nihilism, inteligenţă şi demitizare (vezi povestea indianului orb şi "înţelept"), că Any Given Sunday rămâne un exemplu de cinema perfect, tocmai pentru că renunţă la dezvăluiri senzaţionale şi la teoria conspiraţiei şi că documentarul Comandante (interzis de yankei!) rămâne un portret/interviu cinstit şi nepărtinitor al unuia din cele mai (vrem, nu vrem) fascinante personaje ever... l-am numit pe Fidel Castro. Am numărat doar 9 lung-metraje - excepţia notabilă este Talk Radio, o palmă grea dată cultului peronalităţii şi fascinaţiei morbide tipic americane pentru lideri de orice fel: meritul se împarte între Stone şi Eric Bogosian, autorul piesei pe care se bazează filmul. Acum, încercaţi să vedeţi (sau să revedeţi) aceste filme, trecând dincolo de paranoia şi excese, şi veţi descoperi portretul unui cineast furios şi neobosit al cărui stil cinematografic este inconfundabil şi impresionant.
Teoretic, când vine vorba de cel mai mare regizor american în viaţă, bătrânii spun Clint Eastwood, tinerii spun Quentin Tarantino, naivii spun Soderbergh sau fraţii Wachowski, iar intelectualii oscilează între Woody Allen şi Scorsese. Oliver Stone e trecut cu vederea ("dă-l nabii de paranoic!") - eu spun că un individ care şi-a făcut un obicei din a lovi cu putere în sistem cu FIECARE film pe care-l face şi care montează violent şi filmează sublim(inal) şi provocator (cu ajutorul unuia dintre cei mai mari directori de imagine contemporani, Robert Richardson), eu spun că un asemenea cineast trebuie salutat cum se cuvine. A împlinit 57 de ani pe 15 septembrie şi a pornit să realizeze un film despre Alexandru cel Mare. Asta siempre, Comandante!