După ce a activat cîţiva ani buni ca dansatoare profesionistă, Nola Rae a decis să devină eleva lui Marcel Marceau. De la care a învăţat, declară ea într-un interviu acordat unei reviste italiene, "fineţea exprimării artistice". A ales "teatrul mut", pentru că i se părea o dezvoltare a dansului şi pentru că îşi detesta vocea. "A nu vorbi" are, din punctul ei de vedere, marele avantaj de a putea să interpretezi personaje masculine şi de a juca peste tot în lume. A făcut-o deocamdată în 67 de ţări. Din 1974 încoace, cînd, împreună cu Matthew Ridout, a fondat London Mime Theatre, s-a dezvoltat artistic prin crearea unei modalităţi de exprimare ce combină mimă, clovnerie, păpuşărie, obiecte, dans. Rae are o slăbiciune recunoscută faţă de opera shakespeariană, pe care a explorat-o de multe ori în înscenările ei: un Visul unei nopţi de vară, în care zînele erau jucate de păpuşi confecţionate din vegetale; patru tragedii transformate în spectacole cu clovni; un Hamlet, la două mănuşi, în care plastica mîinilor artistei este în prim-plan, un Macbeth care se joacă pe o masă, iar "personajele" sînt elemente care alcătuiesc un prînz oarecare, plus Romeo şi Julieta, a căror tristă poveste de iubire este spusă prin intermediul unor obiecte reciclate din pubele. Cele trei titluri shakespeariene enumerate la urmă au devenit Home Made Shakespeare, spectacol în care Nola Rae şi-a făcut auzită vocea. Pentru prima dată, vorbeşte şi utilizează sonorităţi, justificarea estetică venind din faptul că teatrul cu obiecte impune folosirea cuvîntului.
Mozart Preposteroso a pornit de la ideea genialităţii compozitorului german. E un one woman clown show, în care, timp de o oră, într-un spaţiu scenic de numai cîţiva metri pătraţi, cu cîteva elemente sugestive de decor, cu ajutorul cîtorva păpuşi, pe tăcute, dar utilizînd drept fundal sonor fragmente din muzica mozartiană, Nola Rae îşi desfăşoară forţa imaginativă. E un spectacol luminos, tonic, care abordează biografia lui Wolfgang Amadeus în cheie comică, dintr-un unghi neaşteptat. Simple, dar în acelaşi timp sofisticate prin doza de creativitate conţinută, momentele curg în aceeaşi armonie cu care ne cucereşte muzica lui Mozart.
Spectacolul debutează cu negativul profilului muzicianului evocat, realizat pe o pînză uriaşă care, prin drapare, devine element de vestimentaţie. Nola Rae e în travesti, poartă perucă, nelipsitul nas roşu, şi începe prin a aranja cîteva foi, o călimară şi o pană pe un birou/clavecin, înclinat spre public. Mozart e, deocamdată, o păpuşă-bebe, care încă din leagăn scrie partituri fenomenale. Într-o altă etapă a vieţii, copilul-minune se comportă ca un ţînc alintat, căruia, însă, îi uiţi rapid poznele cînd începe să-şi plimbe mîinile pe clape. Hazul e omniprezent, vine atît din situaţiile inventate, cît şi din felul în care sînt tratate scenic. Umorul e fin, poantele sînt bune - bătăile metronomului îl adorm pe maestru, pompa de pudră pentru perucă e pe post de jucărie, un gest infantil devine hazliu prin execuţie stîngace - într-o poveste simpatică, susţinută admirabil de Nola Rae şi păpuşile ei. Interesantă e scindarea produsă în raportul actriţă-păpuşă. De regulă, în animaţie mînuitorul e, din punct de vedere teatral, în slujba inanimatului, rostul său fiind să dea viaţă păpuşii. Nola Rae inovează, rămînînd personaj, dar conferind condiţie de personaj şi manechinului din pînză pe care îl manevrează. Asta presupune putere de concentrare, imaginaţie şi, fireşte, exerciţiu, un control perfect al mişcărilor care trebuie să susţină, în acelaşi timp, două roluri. Ochii mari, expresivi, o mimică foarte mobilă, jocul cu publicul printr-o privire complice menţinută în poză preţ de cîteva secunde sînt atuurile acestei mari actriţe.
În România, Nola Rae a lucrat, în coproducţie cu Asociaţia Cabotin, la Cluj-Napoca, Dracula the Clown, o parodie al cărei personaj central este vestitul conte băutor de sînge. Aşa cum a procedat şi cu tragediile shakespeariene, unde tragicul era transformat în comic, Nola Rae a supus o temă horror, cea a vampirilor transilvăneni, unei transformări radicale de registru, prin parodiere. Dracula the Clown debutează cu Bram Stoker în scenă, lustruind o pereche de papuci, ai Contelui, aflăm mai tîrziu, meditînd la slăbiciunea acestuia, care, ca personaj ficţional, poate fi eliminat oricînd şi încă dintr-o singură trăsătură de condei. Mitul vampirului român e tratat ironic. Apariţia lui Dracula, în loc să fie terifiantă, e hilară: iese dintr-o masă al cărei blat e un capac de sicriu, e cam amorţit şi neîndemînatic.
Scenariul uzează de tehnici compoziţionale postmoderne: autor şi personaj stau faţă în faţă, îşi vorbesc, se înfruntă, ideea structurală e "ce-ar fi dacă?"... vampirii ar ajunge şi ei în prag de pensie. Apare şi doamna Bloodbath, care eşuează în planul de a-şi face baia regenerantă în sînge de fecioară; Van Helsing, vînătorul de vampiri, e total ineficient; finalmente sînt chemaţi doctorul şi salvarea. Toată lumea poartă nas roşu aplicat, ca să fie limpede că e vorba de un comic ludic, ceva între burlesc, clovnerie, teatru popular şi carnaval, şi că totul e permis. Gaguri, jocuri de cuvinte, căci la Nola Rae spectacolele de teatru mimat cuprind uneori şi replici, aici chiar mai multe în comparaţie cu alte creaţii, dar dispensabile în redarea story-ului, păpuşărie fac o reprezentaţie care te trimite cu gîndul la parodiile horror din cinematografia ultimului deceniu, atît de gustate de public. Mai ales de cel tînăr.
Dracula the Clown
Autor şi regizor: Nola Rae
Decor şi costume: Matthew Ridout
Muzică originală: Iosif Herţea
Cu: Zsolt Bogdán, Liviu Matei, Réka Csutak, Jeno Szabó, László Györg