Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Portret Silviu Purcărete

O poveste de iubire - Silviu Purcărete şi scena


Oltiţa Cîntec

Glare, martie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Unul dintre cei cîţiva, puţini, regizori români de teatru cunoscuţi pe toate continentele, Silviu Purcărete a debutat la Teatrul Tineretului Piatra Neamţ. Era în 1974, teatrul pietrean îşi asuma misiunea şi riscul de a lansa tinere valori, iar absolventul Purcărete s-a orientat spre una dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste din toate vremurile: Romeo şi Julieta de William Shakespeare. Opţiunea repertorială de botez scenic pare să fi fost premonitorie, căci o frumoasă şi îndelungată istorie de iubire s-a construit între artist şi scena de teatru. Pe care nu numai că nu a părăsit-o, dar căreia i-a dat nobleţe prin fiecare nouă mizanscenă. O altă colaborare cu Piatra Neamţ i-a adus regizorului primii lauri: Premiul Naţional pentru Teatru, pentru Piaţeta de Carlo Goldoni (1985). Purcărete nu e doar un mare creator, ci şi un aristocrat al artei. Succesul şi renumele mondial nu i-au afectat galanteria, eleganţa cu care se implică în fiecare nou proiect artistic, indiferent că e vorba de teatrul din Sibiu, Cluj Napoca, Iaşi, Bucureşti, Viena, Bonn, Glasgow ori Londra.

Purcărete face parte din categoria regizorilor care nu se dau în vînt după mediatizare şi conceptualizări ale propriei creaţii. E politicos, dar rezervat şi relativ puţin comunicativ. Cel mai puţin îi place să vorbească despre sine şi despre arta sa. Întotdeauna, la ultima repetiţie generală oferă doamnelor din echipă cîte o floare, lucrează momentul aplauzelor, stabilind ordinea în care distribuţia va saluta publicul, apoi gata. Nu iese niciodată la aplauze, la premieră. Consideră că din seara în care este prezentată publicului, creaţia nu-i mai aparţine.

Stilul de lucru al lui Silviu Purcărete mizează mult pe inventivitatea actorilor. Am avut ocazia să-l urmăresc la repetiţii şi să vorbim puţin despre partea nevăzută a spectacoleleor sale. Regizorul oferă cadrele generale, trasează crochiul spectacular, enunţă propriile aşteptări. Sugerează teme, lăsînd interpreţii să-şi construiască personajul în acord cu datele personale. Repetiţiile sînt în regim de democraţie creativă, doar că la comandă se află regizorul. Nu impune nimic forţat, chiar dacă voinţa iniţială era alta. Totul trebuie să vină din interior, altfel interpretarea, în loc să fie creaţie, devine execuţie. Schematizat, lucrurile se petrec cam aşa: Purcărete segmentează dramaturgia în suite de frame-uri logice, înlătură balastul de vorbe ("să nu vă îndrăgostiţi de cuvinte", recomandă imperativ), oferă un set elastic, dar clar de explicaţii argumentative ale contextul de construit, apoi pe fiecare personaj. Cu tact pedagogic, fără ermetisme, răspunde la întrebări, ascultă propunerile. Are răbdare, infinită răbdare. Reia, ori de cîte ori e nevoie. Cînd i se pare că n-a fost convingător verbal, se ridică şi arată: îşi foloseşte mai ales expresivitatea facială, gesticulează. Gîndeşte vizual, e concentrat, procesează rapid, iar cînd i se pare că nu a găsit soluţia optimă, are curajul să spună "nu ştiu cum o să facem aici, o să vedem!" Pluralul e şi de politeţe, dar exprimă şi atitudinea jucătorului de echipă care este Silviu Purcărete, impunînd implicare. Poetica sa regizorală nu presupune o viziune definitivă, imuabilă, ce trebuie forjată pe distribuţie. Traseul e altul: există un crochiu pe care lucrează cu "materialul clientului". Actorii sînt individualităţi cu diferenţe de potenţial creativ. Testează posibilităţile fiecăruia, sugerînd, pentru acasă, teme de improvizaţie; intuieşte naturile inovative; ajustează ori adaugă cerinţe, de la caz la caz. Propune altceva, aşteaptă, priveşte, selectează. Dacă e nevoie, revine. O dată şi încă o dată, perseverent. Mai lasă o zi, două. Reia. Dacă soluţia se naşte firesc, fără forcepsuri deformatoare, o integrează în spectacol. Dacă nu, are înţelepciunea de a renunţa. Probează ceva nou, dacă nu iese, plombează cu un efect vizual sau sonor. Cuvintele preferate ale lui Purcărete sînt "probabil", "încercăm", "e pe văzutelea". Fluxul creativ e continuu, micile poticneli sînt rezolvate prin cîte o scurtă pauză, apoi energiile sînt puse iar la treabă. Recursul la text e fundamental. Doar lucrează cu clasici. Preferinţa pentru clasici o explică prin faptul că "sînt emoţionat şi captivat mai ales de aceste texte". Lucrările contemporane nu-i asigură distanţarea de care, ca artist, are nevoie, o distanţă pe care doar timpul şi spaţiul istoric şi cultural o pot induce. "Uite ce zice autorul aici!" Şi fără să agreeze ideea naturii evanghelice a piesei, căci nu ezită să taie replici şi să inverseze scene, Silviu Purcărete ancorează scenicul în dramaturgic.

In toate montările lui Purcărete spaţiul scenic are o dinamică proprie, evoluează. "Spaţiul trebuie să fie viu, fluid". Totul se mişcă: dulapurile şi cutiile o iau singure din loc (vitrinele din Noaptea de la spartul tîrgului, de pildă, coregrafia zidurilor mişcătoare din Măsură pentru măsură, spectacolele lui de la Craiova, ori platformele călătoare din Faust-ul de la Sibiu), obiectele scenice capătă viaţă (o veche maşină de cusut Singer porneşte "singură", lansîndu-şi aria ţăcănitoare în Uriaşii munţilor de la Iaşi). Scenografia "joacă" odată cu actorii. Pentru Purcărete, pregătirea spaţiului e "o funcţie organică a spectacolului". Percepţia asupra ei e vizuală, plastică, fotografică. Îi plac schimbările, transformarea. Pentru Noaptea Walpurgiei din Faust zice că s-a inspirat "din bîlciul de la Bolintin". Bîlciul e un circus mundi în care visele, uneori coşmareşti, se amestecă straniu cu realitatea. Alternanţa static-dinamic e esenţială. Spaţiul de joc e elasticizat, fiind extins imaginar dincolo de limitele fizice obişnuite. Actorii vin întotdeauna "de undeva", şi sînt sfătuiţi: "Păstraţi legătura cu locul atunci cînd el nu e vizibil, faceţi-l perceptibil pentru privitor. Avem din start două universuri: "aceea/acolo» de unde vin personajele, «aceasta/aici» unde totul e posibil. E un spaţiu pe care îl auzi şi îl simţi chiar dacă nu îl vezi". E un spaţiu deschis, activ.

"Un spectacol teatral este asemenea unei compoziţii muzicale". Referinţele muzicale sînt abundente la Silviu Purcărete, iar teatralitatea muzicii are o arie semantică mult mai largă decît fragmentele care compun ilustraţia muzicală. E vorba despre întregul spaţiu sonor. Adică tot ce înseamnă muzicalitatea respiraţiilor, a tăcerilor şi pauzelor; a vocilor care rostesc vorbele, care rîd în tril, isteric sau chicotit. "Muzicalitatea vine şi din tăceri, din pauzele fireşti, care marchează, care instalează momentul următor".

Silviu Purcărete are umor. Cînd poantele sînt bune, se amuză, rîde pe tăcute, dar sănătos. Cînd nu iese cum ar trebui, strecoară o ironie: "n-o facem perfectă de la început!" Cînd distribuţia exagerează, reaşează calm, dar ferm lucrurile: "Asta o s-o facem data viitoare, cînd o să lucrăm «Faust se întoarce»!"



 Toate articolele despre Portret Silviu Purcărete


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Oltiţa Cîntec


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer