Acest nou film nu este comparabil cu nimic din ceea ce îşi obişnuise Ken Loach publicul. Militând categoric pentru socialism, filmele lui arată cel mai adesea problemele claselor sociale inferioare
într-un stil realist dur şi direct, cu influenţe stilistice din noul val de film britanic de la începutul anilor 1950. Dar în cel mai recent film al său,
Looking for Eric, regizorul pare că a îmbătrânit şi a devenit mai moale, că a renunţat la realismul brutal şi a încercat îndulcitori.
Looking for Eric nu poate fi încadrat
într-un gen sau
într-un stil, e un fel de
struţo-cămilă din ingrediente de fantasy, realism, comedie şi dramă, dar mixate slăbuţ, încât nu provoacă emoţie sau sentiment. Eric, un poştaş fost dansator la concursurile din cluburile londoneze, microbist şi fan al fotbalistului vedetă Eric Cantona, creşte doi băieţi
dintr-o căsnicie anterioară (e probabil văduv) şi are grijă de bebeluşul fiicei din prima căsnicie.
Filmul nu are forţa necesară pentru a provoca empatie sau pentru a pune probleme spectatorului. Este plat, linear şi dulceag. Scenariul se ambiţioneză să treacă prin mai multe genuri, reuşind un fel de realism magic naiv şi o dramă siropoasă în care toate se termină cu bine. După un sfert de film apare şi elementul de fantasy, când idolul lui Eric, fotbalistul Eric Cantona, îşi face apariţia în camera sa. Cei doi fac poştă un
joint şi deapănă memorii. O întâlnire cu mentorul
care-i oferă pe tavă soluţie după soluţie. O rezolvare ieftină şi plicticoasă, menită să ofere spectatorului detalii din trecutul personajului, ocazional presărând şi câteva
flashback-uri la fel de inutile.
Looking for Eric păcătuieşte prin prea multă drăgălăşenie, singurul moment mai alert al filmului, pus acolo parcă doar să amintească interesele anterioare ale regizorului pentru delincvenţa juvenilă, fiind povestea fiului mare. Acesta face favoruri unui fost puşcăriaş în schimbul unor biletele bune la meci sau al unei plimbări prin cluburi, iar când vrea să iasă din poveste se trezeşte şantajat şi ameninţat cu moartea fratelui mai mic. Dar scenaristul rezolvă problema nepotrivit
printr-o secvenţă comică - îl pune pe erou să descindă în casa mafiotului cu toată gaşca de poştaşi microbişti, ascunşi sub măşti Eric Cantona, şi distrug tot ce prind. La un moment, în film, unul dintre poştaşi explică atmosfera de pe stadion - singurul loc în care ai voie să urli, să înjuri şi astfel
să-ţi descarci energia.
Am mai citit despre importanţa socială a fotbalului şi înţeleg, dar când o adunătură de bărbaţi trecuţi de 40 de ani, cu un trecut ratat, îşi pun măşti şi distrug cu pistoale de apă casa unui sociopat, toate incantaţiile şi bucuria lor
inocent-animalică devine oarecum perversă. Parcă prin alăturare cu afirmaţia despre fotbal, primeşte o conotaţie legată de dreptul
de-a ne apăra singuri, de satisfacţia şi eliberarea obţinute cu bâta în mână. Acei bărbaţi nu merg acolo să salveze un copil, merg
să-şi refuleze propriile nemulţumiri şi complexe pe o caricatură de sociopat. Şi combinaţia aceasta de sociopat ridicol şi idiot cu umor inocent (nu în sensul de burlesc), cu apariţia magică a unui idol din fotbal (şi nu orice fotbalist, Eric Cantona fiind o personalitate extravagantă atât în fotbal, cât şi în artă) şi drama unei iubiri redescoperite, nu e nasoală pentru că e siropoasă, ci pentru că nu se îmbină armonios cu realismul lui Loach. Filmul este dezlânat, conflictul este prea mic, iar stilul lui Loach nu se potriveşte cu scenariul. Doar Eric vorbind cu posterul de pe perete şi nu cu o nălucă a lui Cantona cred că ar fi putut transmite mai veridic disperarea şi singurătatea personajului.
Ken Loach a luat în 2006 un
Palme d'Or pentru un film (
The Wind That Shakes the Barley) despre conflictul
irlandez-britanic. Un film coerent, patetic în mai multe momente, dar hotărât să facă o declaraţie. Filmele acestuia vor în primul rând să provoace un sentiment de revoltă împotriva unui sistem prost, care constrânge. Manipulează prin secvenţe violente fizic, prin personaje care se autodistrug cu furie şi creând o relaţie între cameră şi acţiune aproape documentaristă. Amestecul între realismul lui Loach, comedia fantasy şi poantele slăbuţe din
Looking for Eric distrug armonia filmului.