Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Whatever Works

Rutină - Whatever Works


Andrei Gorzo

Dilema Veche, aprilie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În noul film al lui Woody Allen, Whatever Works, Larry David joacă rolul unui alter-ego de-al lui Woody, pe nume Boris. Boris a fost cîndva fizician (luat în considerare pentru premiul Nobel, dacă e să ne luăm după ce spune el), dar acum îşi cîştigă existenţa din lecţii de şah pentru cei mici. Nu-i plac copiii şi nu se oboseşte să ascundă - nici de ei, nici de părinţi - dezgustul pe care i-l provoacă greşelile lor. Boris a suferit o viaţă întreagă de anhedonie - incapacitatea de a se bucura de lucruri: odată s-a despărţit de o femeie pentru că aceasta era frumoasă, deşteaptă etc. - o alegere prea bună. Are momente cînd conştientizează atît de intens lipsa de sens a vieţii umane şi indiferenţa cosmosului, încît începe să urle conradian: "Oroarea! Oroarea!". Ei bine, toate astea încep să devină un pic mai tolerabile pentru el din seara în care acceptă să găzduiască o fetişcană (Evan Rachel Wood) fugită de acasă, din "America profundă", şi rătăcită în New York.

Încet-încet începe să-i placă s-o apostrofeze pentru ignoranţa ei (de exemplu, s-o compare cu un personaj subdezvoltat mintal din Faulkner), mai ales că nimic din ce-i spune nu pare s-o afecteze. Ea rămîne la fel de senină şi atunci cînd începe să preia discursul lui - indiferenţa cosmosului, oroarea etc. Se căsătoresc, dar n-are cum să dureze - e inevitabil ca ea să iasă din admiraţia de şcolăriţă pentru aşa-zisa lui "înţelepciune" şi să-şi transfere tandreţea asupra cuiva mai capabil s-o aprecieze. Dar şi el va învăţa, în urma experienţei, să fie mai puţin încrîncenat: aşa e - văzută din perspectivă cosmică, viaţa unui om nu înseamnă nimic, dar de ce te-ai zbate din cauza asta? Consecvenţa în antihedonism nu e un răspuns înţelept la cunoaşterea asta: e tot un fel de a te minţi, de a spera că, dacă viaţa ta prezintă consecvenţă, "substanţă", ea se poate sustrage cumva lipsei generale de sens. Înţelept e să nu te pui pe picioarele de îndărăt, să mergi cu fluxul - ca mama fetei (Patricia Clarkson), care soseşte la New York toată numai stîngăcii provinciale şi discursuri antiavort şi, cît ai clipi din ochi, începe o nouă viaţă, toată numai galerii de artă şi sex în grup; sau ca tatăl ei, care vine bisericos şi chinuit şi, tot cît ai clipi, îşi găseşte pacea într-o relaţie gay -, să accepţi neseriozitatea fundamentală a trecerii tale prin univers şi să te distrezi un pic.

Am mai fost pe aici cu Allen - de multe ori. După cum observa criticul Pauline Kael în 1986, e "una dintre ciudăţeniile lui" că, film după film, alter-ego-urile lui ficţionale ajung să se împace cu condiţia umană (învaţă să-şi accepte propria insignifianţă în universul ăsta "haotic, moralmente neutru şi inimaginabil de violent" - cum îl caracterizează un personaj din September - şi se hotărăsc să-şi ia din viaţă partea de plăcere), pentru ca în filmul următor s-o ia de la capăt - aceleaşi întrebări, angoase şi concluzii înţelepte. (Formula asta nu e nici pe departe singura formulă cinematografică alleniană - dimpotrivă, a explorat multe altele, de-a lungul unei cariere aventuroase în multe privinţe -, dar pare să fie formula lui de stand-by, cea la care revine periodic.)

Sigur că şi în opera idolului său, Bergman, există perioade în care acesta dramatizează, film după film, aceleaşi căutări angoasate, dar Bergman, spre deosebire de Allen, nu anunţă la sfîrşitul unui film că a dat de capătul problemelor sale, pentru ca la începutul filmului următor să se întoarcă de unde a plecat. Amîndoi sînt nişte disperaţi care-şi fac terapia prin creaţie artistică, dar Bergman nu se declară niciodată vindecat (el face film ca să-şi cunoască mai bine disperarea, nu ca să se vindece), pe cînd Allen, mai americăneşte, declară succesul terapiei - învăţăturile extrase din ea -, numai că apoi o ia de la capăt. E ca şi cînd punerea în aplicare a acestor învăţături ar ieşi din discuţie şi repetarea (recitarea) lor ritualică ar fi singura lui sursă reală de alinare. Nimeni nu spune că nu poate să facă de fiecare dată o comedie excelentă din acest ritual (doar a făcut-o nu o dată, nu de două ori, ci pînă a inventat un gen - nimeni nu mai făcuse ceva de felul ăsta pînă la el), dar, în Whatever Works, repetiţia e repetiţie în sensul de rutină - e unul dintre cele mai palide filme ale lui. Vechile conflicte (experienţă vs. inocenţă, cultură vs. incultură, metropolitani vs. mocofani) fac aici lucru mecanic: mama fetei apare, îşi demonstrează mocofănismul în doi timpi şi trei mişcări (spunînd lucrurile obişnuite pe care le spun în farse mocofanii ajunşi la oraş) şi, pac, se transformă; la fel şi tatăl. Problema nu e că sînt caricaturi, ci că sînt caricaturi executate atît de leneş - totul în legătură cu ei e deja fumat. Şi, cum exemplul lor e parte din ceea ce-l aduce pe Boris la concluziile lui înţelepte din final, întregul proces de reconciliere cu viaţa, de dobîndire a înţelepciunii, pare mecanic şi fuşerit. Invectivele mizantropului Boris sînt şi ele destul de neinventive (compararea fetei cu personajul faulknerian e printre puţinele excepţii; în rest, efectul lor comic depinde mai mult de atitudinile victimelor - încruntătura unui mic şahist, indignarea mamei sale, imperturbabilitatea fetei -, epitetele însele fiind destul de repetitive), iar delirurile lui din timpul crizelor de angoasă nu sînt servite ideal de vocea tunătoare şi de constituţia vizibil sănătoasă ale lui Larry David, cînd, de fapt, cereau febrilitatea şi convulsivitatea lui Allen însuşi.




 Toate articolele despre Whatever Works


2 comentarii

  • Si daca de data asta e certitudine?
    Stefan Maria, 19.04.2010, 19:30

    Eu una ma tem ca nu cumva Woody Allen sa fi ajuns la batranete un om... gol. Cu toata terapia artistica. E drept n-am vazut toate filmele lui cat sa apreciez daca e sau nu corecta opinia D-lui Gorzo. Pare coerenta si ii dau credit,ca erudit in film ce se afla. Dar, daca totusi, ma gandesc cu teama, Woody Allen a imbatranit... urat? Ciudat e ca mi s-a parut exact contrariul dupa Vicky, Cristina, Barcelona. Nu stiu. Ca o concluzie personala dupa acest film, pentru mine e de preferat oricand o viata sub semnul unui un onest as good as it gets decat a unui ipocrit whatever works

  • Despre Whatever works si mai ales despre Woody Allen
    Alexandru Oprea, 20.04.2010, 18:22

    Marturisesc ca mi-a placut "Whatever works".

    Nu este cu siguranta unul dintre filmele mari ale lui Woody Allen, dar, pe de alta parte, daca ne raportam macar la ultimii 5 ani, nu cred ca putem vorbi de ipocrizie, nici nu putem afirma fara putinta de tagada ca Woody Allen a imbatranit urat.

    Pe de o parte, ideile exprimate in filmele realizate in acest interval temporal mi s-au parut consecvente cu cele formulate anterior si ma indoiesc ca exista ipocrizie in opiniile lui Woody Allen despre religie, dragoste, sex, relatii, destin, asa cum sunt prezentate in filmele sale. Desigur, s-ar putea sustine ca de fapt consecventa este repetitivitate, sau mai rau, lipsa de inspiratie. Chestiune de vocabular, de sensibilitate sau pur si simplu de nuanta. Dar nu am sesizat vreo ruptura majora cu trecutul.

    In privinta valorii artistice, ca simplu iubitor de filme, pot spune ca Match Point si Vicky Cristina Barcelona mi-au placut mult, iar Cassandra\'s dream si Whatever works mi-au parut decente. Scoop mi s-a parut ceva mai sters. Nu mi se pare insa ca Woody Allen imbatraneste urat.

    Am citit o parte din criticile nefavorabile referitoare la ultimul sau film. Fiind profund subiectiv, as sustine ca, pana la urma, este posibil ca Woody Allen sa plateasca tribut tocmai trecutului sau artistic. Este foarte greu, cred, sa poti scrie ceva original si in acelasi timp sa poti regiza an de an.

    Privind in urma, nu pot insa decat sa fiu impresionat.

    Bananas, Play it again, Sam (ca scenarist si actor) sau Love and Death nu sunt suficient de amuzante?

    Annie Hall, Manhattan, Purple Rose of Cairo, Hannah and Her Sisters, Husbands and Wives nu sunt destul de patrunzatoare?

    Ce sa mai zic de tulburatoarele Another Woman si Crimes and Misdemeanors (apropo de Bergman)?

    Si mai exista numeroase filme care asteapta sa fie descoperite, care, fara sa fie neaparat opere de referinta, ar merita macar o privire: nostalgicul Radio Days, inventivul Zelig, simpaticul Broadway Danny Rose, "bergmanianul" Interiors sau ingeniosul Deconstructing Harry.

    Pana si mult hulitele Stardust memories si Shadows and Fog mi s-au parut interesante, macar ca « exercitii de admiratie ».

    Cum sa imbatranesti urat in aceste conditii ?
    Sa privim putin si in jur, si m-as referi doar la doi dintre regizorii europeni cei mai populari : Pedro Almodovar si Emir Kusturica. Dau ei dovada de o inspiratie iesita din comun in ultimii ani ? Nu se repeta obsesiv si in cazul lor anumite teme si chiar scene?

    Nu stiu daca Woody Allen este un regizor mare, dar cred ca este un scenarist foarte talentat, iar filmele sale continua sa imi placa, sa ma faca sa rad sau, pur si simplu, sa ma determine sa imi pun intrebari sau sa « investighez » alte domenii. In buna parte si datorita referirilor din filmele sale am inceput sa caut filmele lui Bergman, De Sica, Fellini sau cu Bogart si am ascultat altfel Bach, Schubert, Satie, Louis Armstrong, sau Django Reinhardt.

    Revenind la Whatever works. Desigur, poti reprosa filmului schematismul, repetitivitatea, rutina. Probabil ca sunt reprosuri indreptatite si nu poti decat admira supravietuirea simtului critic, mai ales din perspectiva unor cronici anterioare (foarte) calduroase : Match Point, Cassandra\'s Dream, Vicky Cristina Barcelona.

    Eu, ca simplu diletant, imi permit sa fiu indulgent si sa spun ca Whatever works este un film agreabil, amuzant si cred, coerent, si chiar sa observ ca printre putinii critici de film care au apreciat acest film se numara si Roger Ebert. Si nu pot decat sa ma bucur de inca un film al lui Woody Allen si sa astept cu nerabdare You will meet a tall dark stranger, din care sunt deja disponibile pe internet unele fragmente.






Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 Whatever works - chiar şi filmul: Whatever Works, Andreea Chindriş
 Ce ne place la Boris - Whatever Works, Iulia David
 Woodyallen-esc - Whatever Works, Eduard Ţone


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer