De la tehnic la romantic nu-i decât un pas. Marea invenţie monstruoasă a secolului XIX - trenul, avea să schimbe faţa lumii, dar şi a artelor. Nu doar în literatură, dar şi în nou-născutul cinema, trenul îşi capătă locul lui indiscutabil, cu toată simbolistica legată de călătorie, evadare, îndreptare spre noi tărâmuri, adică spre o altă viaţă / noi speranţe. De cele mai multe ori însă, simbolului mişcării care e trenul, îi trebuie o contrapondere - un simbol al punctului fix, care e gara. Ea e percepută simbolic, în general, ca locul începerii călătoriei, ca locul învestit cu mari speranţe - plecarea spre un nou orizont.
Simbolistica gării e relativ rar folosită în cinema. Cel mai adesea, gara e un decor ca oricare altul. Dată fiind afinitatea tehnică dintre cele două invenţii recente, poate nu întâmplător unul din primele filmuleţe memorabile din istoria cinematografului e legat de gară şi tren. L'Arrivée d'un train à la Ciotat (1896), al fraţilor Lumière, mizează pe senzaţia de veridicitate a cinematografului. Filmuleţul rămâne în istoria cinematografului mai ales datorită impactului anecdotic pe care l-a avut la premieră. Probabil că magicienii Lumière anticipaseră reacţia publicului faţă de trenul care se apropie în mare viteză, aproape frontal, de camera fixă plasată în gară, şi care filmează monstrul venind cu o viteză greu de imaginat pentru acele vremuri, pufăind şi făcând un zgomot asurzitor (doar subînţeles de spectatori, căci sonorul avea să fie inventat mulţi ani mai târziu). Publicul îngrozit se ridică panicat şi fuge din sală, trenul îndreptându-se, în opinia spectatorilor, spre ei, şi nu spre gara în care e plasat aparatul de filmat.
Printre filmele în care gara are un rol simbolic evident se numără Stazione termini (1953), al lui Vittorio de Sica. Gara e aici locul în care o decizie importantă trebuie luată - de continuare a aventurii dintre cele două personaje, sau de încetarea ei şi reluarea vieţii de familie, conformă cu regulile sociale. Filmul e plasat în perioada neorealistă a regizorului (imediat după capodopera Umberto D.), dar e un compromis între convingerile angajate ale regizorului şi legile de piaţă ale cinematografului hollywoodian.
Un alt film celebru în care gara e locul ce simbolizează romantismul întâlnirii e Gară pentru doi (1982), de Eldar Riazanov. Gara e, de data asta, locul în care idila ia naştere, declanşată de oprirea trenului într-o staţie oarecare, în care el coboară să mănânce şi o întâlneşte pe ea...
Gara apare foarte adesea ca loc de despărţire în filmele de război. Când bărbatul înrolat pleacă pe front, despărţirea de ai lui are loc, de multe ori, în gară. Despărţirea poate fi definitivă - bărbatul nu se mai întoarce de pe front, iar gara capătă o dimensiune obsesiv-tragică, locul în care a avut loc ultima îmbrăţişare; sau temporară, iar în acest caz gara e şi locul regăsirii şi al speranţei.
Cea mai sinistră gară - şi din istoria omenirii, şi din cea a cinematografului, loc al pierderii oricărei speranţe, e cea de la Auschwitz. Fără nici un comentariu de prisos, ea e un simbol al atrocităţii şi inumanităţii, al nebuniei omeneşti şi al infernului care, din timp în timp, se instaurează pe Pământ. Simbolul ei revine laimotivic în cele 9 ore şi jumătate ale documentarului Shoah (1985), de Claude Lanzmann, dar şi în numeroase alte filme ce vorbesc despre deportarea evreilor în lagărele de concentrare naziste din al II-lea Război Mondial.
În fine, gara e un simbol şi prin absenţă, bunăoară în filmele fantastice. În Un soir, un train (1968), de André Delvaux, ecranizare a unei nuvele de referinţă în gen, a lui Johan Daisne, avem de-a face cu un tren care nu mai întâlneşte nici o gară. El merge la infinit, pe câmp - o câmpie plată ca-n palmă, întinsă cât vezi cu ochii, monotonă şi, în mod straniu, nici o gară nu mai apare. Călătorii se impacientează, iar într-un târziu trenul se opreşte în plin câmp. Gara e înlocuită de o altă dimensiune - no man's land-ul dintre viaţă şi moarte...