Sau mai bine zis de ce
l-am accepta lângă noi timp de 92 de minute pe tipul mizantrop şi narcisist din ultimul Woody Allen,
Whatever Works, pentru care, cu excepţia genialei sale minţi, toată existenţa celorlalţi se desfăşoară sub imperiul cretinismului?
Boris e un intelectual evreu din
New-York, specialist în fizica cuantică, propus, după propriile afirmaţii, pentru Premiul Nobel; pentru el viaţa e un coşmar viu ce predispune la renunţare (două tentative eşuate de sinucidere), iar oamenii "o specie ratată" de "proşti, egoişti, lacomi, laşi, viermi ignoranţi"; a divorţat de o nevastă prea deşteaptă şi bogată pentru că relaţia lor era mult prea logică, iar acum îşi pierde timpul cu nişte "râme", cum îi numeşte pe copiii cărora le predă şah. Dar cine e acest personaj de fapt şi de ce continuăm
să-l urmărim? Pe de o parte, Boris cucereşte pentru că depăşeşte convenţia prin enunţarea ei - se adresează direct spectatorilor şi ne mărturiseşte că nu e vreun personaj simpatic
dintr-un film plăcut. El e deopotrivă Larry David şi Woody Allen, mărturisirea şi întâlnirea dintre sarcasmul primului şi filosofia absurdului celui
de-al doilea.
Premisa lui din monologul de început e simplă: va demonstra
printr-un raţionament deductiv că atâta timp cât eşti în acord cu tine însuţi, orice funcţionează. Şi pentru că e un personaj intelectual (trăieşte după coordonate abstracte, iar ideile lui se pierd în faţa ingenuităţii concrete a unei puştoaice fără creier care îl cere de bărbat), dar şi un copil al
duo-ului Allen-David (actori
de stand-up la bază), el face demonstraţia extrăgând enunţuri abstracte din situaţii cât se poate de concrete prin tehnica
punchline-ului. Boris întruchipează esenţa şi practică mecanismul unui umor extrem de special, unul genuin şi nemediat, care e pus în mişcare de tensiunea aproape erotică dintre actorul de
stand-up şi publicul său.