Faust-ul lui Purcărete

Faust-ul lui Goethe capătă o altă identitate în uzina dezafectată din Sibiu unde Silviu Purcărete s-a hotărât să monteze un spectacol unic ca forţă şi desfăşurare în România.

În primele zece minute, scepticismul, ca un demon, îţi şopteşte la ureche că poate totul nu e aşa deosebit precum ai auzit, căci în fond ce se poate ascunde în spatele panourilor de sticlă, în spatele slăbiciunii fizice a lui Faust sau în spatele vocii guturale a lui Mefisto, androginul, cu sâni de femeie şi organe genitale masculine "în relief"?

Şi continui să te întrebi până când sala este cutremurată de zeci de perechi de paşi care invadează scena, îngeri ai întunericului îmbrăcaţi în alb, ale căror trupuri se înfioară la auzul râsului malefic al "celui care nu trebuie numit".

Simboluri, câteva clişee sau obscenităţi previzibile dar necesare, nebunia şi fascinaţia, oh, fascinaţia (!) pe care o experimentezi în faţa acestei opere geniale!

Pentru că "genial" este cuvântul, iar artişti ca Silviu Purcărete, Helmut Sturmer (scenograf), Vasile Şirli (compozitor), Ilie Gheorghe (un Faust prins sub ruinele propriului sine) şi Ofelia Popii (splendidă, din altă lume) te inspiră şi îţi oferă prin creaţia lor atâta bucurie încât niciun premiu nu e suficient ca să exprime recunoştinţa pe care noi, oamenii obişnuiţi care doar tânjim spre o asemenea desăvârşire, ar trebui să o simţim faţă de ei.

Cu zeci şi zeci de suflete pierdute pe scenă şi câteva inocente, de copile, Purcărete ne introduce în mintea lui Faust şi în jocul pe care el îl practică împreună cu Mefisto, crezându-se capabil să-i ţină piept până la capăt şi ignorând riscurile aferente unei astfel de asocieri.

Căci viaţa, mizerabila, e nimic pe lângă Iadul hipnotizant care se hrăneşte cu ultimele fărâme de umanitate din doctor, care-l seacă şi-l orbeşte, făcându-l să se piardă în mirajul lui.

Faust! Divulgator de iluzii şi mesager al Binelui (ce Bine, o nălucă şi el!) într-o lume pervertită şi fără de scăpare.

Faust! Unde Vasile Şirli, cel care a descoperit secretul nefericirii de la 20 de ani, face din muzică un personaj - ştiu, o să mă întrebaţi care e secretul... "la 20 de ani suntem nefericiţi pentru că suntem eterni".

Faust! Un spectacol în faţa căruia cuvintele par mult prea sărace pentru a-l omagia aşa cum merită.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.