Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Ladykillers

Filmele între ele - Ladykillers


Andrei Gorzo

Dilema Veche, august 2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Dacă vreţi să vedeţi Ladykillers aveţi două opţiuni. Prima - şi cea mai bună - presupune o vizită la British Council. În videoteca de-acolo ar trebui să găsiţi o comedie neagră din 1955, realizată de Alexander Mackendrick. Dacă filmul lipseşte momentan, celelalte comedii produse de studiourile Ealing în anii '50 pot să vă ofere o companie instructivă pînă la întoarcerea lui. Cele mai bune pot fi identificate după un indiciu infailibil: au fost binecuvîntate cu prezenţa lui Alec Guinness. (De fapt, contribuţia lui Guinness la istoria filmului n-a fost altceva decît o amplă binecuvîntare şi unii dintre noi avem motive personale să-i fim recunoscători: de exemplu, simpla rostire a numelui Guinness preschimbă orice dispută cinefilă dintre mine şi Alex. Leo Şerban într-o cîntare pe două voci despre măreţia actorului.) Unul dintre aspectele instructive ale acestor comedii e însăşi durabilitatea lor: după aproape 50 de ani, aşa-numitul Free Cinema britanic nu mai pare deloc atît de free (e prizonierul convenţiilor sociale împotriva cărora se revoltase şi de care era obsedat; e îmbătrînit de eforturile de a fi realist; e îngreunat de conştiinţa propriei importanţe), în timp ce comediile Ealing, cu farmecul lor liniştit, cu provincialismul lor fără complexe, cu gentileţea lor (demascată pe-atunci drept conformism), dau semne că sînt nemuritoare.

E cazul filmului The Ladykillers, a cărui gentileţe nu riscă nici o clipă să devină insipidă căci se lasă înfiorată de tot felul de curenţi siniştri şi a cărui poveste de aciuează în memoria spectatorului cu naturaleţea unui basm. O bătrînă angelică primeşte chiriaşi. Chiriaşii, unul mai dubios ca altul, sînt conduşi de un fel de gargui (Guinness), dar bătrînica nu observă nimic şi continuă să nu observe nimic atunci cînd arătările atentează pe rînd la viaţa ei şi dispar una cîte una în atentate - răul retrăgîndu-se neputincios în faţa unei bunătăţi atît de nepămîntene, încît nici măcar nu i-a făcut cinstea de a-l recunoaşte.

Cealaltă opţiune vă este oferită de Fraţii Coen şi principalul argument pe care-l ofer în favoarea ei este Tom Hanks. Din momentul în care bate la uşa bătrînei (care a devenit o robustă femeie de culoare din sudul Statelor Unite), se recomandă drept prof. dr. Goldthwait Higginson Dorr, se oferă să-l dea jos din copac pe scumpul ei "felix domesticus", îi vorbeşte despre ansamblul lui de muzică renascentistă şi îi cere permisiunea de a repeta în pivniţa ei, Hanks începe să facă minuni. Are un rîs ca un chiţăit de rozător strangulat şi un manierism superb - de cîte ori foloseşte o ironie sau o expresie insuficient de academică pentru pretenţiile lui, face semnul ghilimelelor: "v-aţi prins" ce "haios" ar fi dacă am fi şi noi la fel de "zgîrciţi" în utilizarea acestor semne şi ne-am "împăna" discursurile cu ele? (Cînd e la strîmtoare, degetele lui nu mai prididesc să umple aerul de ghilimele invizibile.) Cînd e pe punctul de-a fi demascat, profesorul încearcă să farmece baba (şi cîrdul ei de prietene venite în vizită) cu versuri de Poe şi exploatează la maximum fiecare silabă, ca un îmblînzitor de şerpi care-şi pune viaţa în joc la fiecare notă.

Nu vreau să fiu ingrat: recitalul lui Hanks mă face să rîd şi acum cînd scriu şi nu pot să spun că m-am plictisit nici cu restul trupei - pirotehnistul în vestă de safari care obligă un cîine să poarte mască de gaz, războinicul vietnamez care-şi înghite ţigara la apariţia babei şi o scoate, încă fumegîndă, după plecarea ei, adolescentul negru al cărui limbaj hip-hop atrage indignarea biblică a babei. Pînă la un punct, acest conflict între culturi mi s-a părut simpatic (pe coloana sonoră, spiritual-ul întîlneşte hip-hop-ul), dar de la un punct încolo mi s-a părut că trădează neputinţa filmului de a-şi găsi locul şi rostul. Ca la circ, fiecare are propriul său număr, mai mult sau mai puţin distractiv; lipseşte un curent continuu de ameninţare care să alimenteze atmosfera - de fapt, lipseşte o atmosferă consistentă în care aceste exhibiţii să se poată organiza într-o nouă fabulă. Poate că Fraţii Coen n-au vrut să înnoiască fabula, dar atunci ce-au vrut? Să intre pur şi simplu în dialog cu un film clasic? Dialogul lor e mai deschis către spectator decît recenta bălăceală publică a lui Quentin Tarantino în oceanul personal de bandă video, dar problema e asemănătoare: atunci cînd filmele nu mai au ce discuta decît ele între ele, rezultatul nu începe să semene cu al căsătoriilor prea frecvente între rude de sînge?



 Toate articolele despre Ladykillers


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 The Ladykillers. Cum să scapi de coana mare, Razvan Rosca
 Fraţii Coen ne arată Cum scăpăm de coana mare? - Ladykillers, Călin Stănculescu
 Fraţii Coen & co. - Ladykillers, Andrei Bangu
 Coenii & coana mare - Ladykillers, Alex. Leo Şerban
 The Ladykillers - Cum scăpăm de coana mare?, Comunicat de presă
 Toate articolele despre Ladykillers


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer