Flavia Pitiş, Radu Belcin şi cealaltă realitate - Privind prin oglindă

Artiştii de forţă nu se lasă aliniaţi unui curent existent, ci alunecă printre degetele hulpave ale criticii care încearcă să îi asimileze unor modele deja consacrate. Ei sunt, de regulă, deschizători de drumuri, promotori ale unor curente care nu au încă nume în momentul în care creaţia lor se dezvăluie pentru prima oară publicului.

Flavia Pitiş şi Radu Belcin sunt doi astfel de artişti, neîncadrabili. Chiar dacă se pot simţi anumite influenţe în stil sau în compoziţie, lucrările lor nu pot fi comparate decât, eventual, între ele, pentru că se încheagă într-un limbaj complex, inconfundabil, a cărui marcă distinctivă constă într-un aliaj de elemente expresive ce aparţin unui registru propriu de trăire şi interpretare a lumii, unei experienţe estetice particulare. Oricât de mult aş ţine la ideea de a disocia operele artiştilor de viaţa lor personală, în cazul celor doi pictori braşoveni e imposibil de eludat faptul că sunt soţ şi soţie, tocmai pentru că ei sunt, într-un anume sens, unul şi acelaşi artist, unul singur, cu patru mâini şi două capete, dar cu aceeaşi inimă. Radiaţia sensibilă a picturilor lor e aceeaşi, tonurile, liniile de forţă, contrastele, tensiunile sunt ale aceleaşi fiinţe care se exprimă pe două voci complementare. Mărturiesc că după ce am văzut ambele expoziţii, având deja o idee despre pictura lui Radu, dat fiind că apucasem să văd câteva reproduceri, am întrebat, firesc, "unde sunt pânzele Flaviei?". Pentru că am simţit pulsaţia aceluiaşi suflet în abele seturi de tablouri, chiar dacă tematicile erau diferite. Poate că faptul cel mai spectaculos în creaţia lor este această simbioză de trăire estetică, absolut autentică, simbioză ce deconspiră rezonanţa vitală unor suflete pereche, dincolo de forme, culori, sensuri şi umbre.

Ce pictează Radu şi Flavia? Fantome. The dark side of the moon, tot ceea ce e umbros, ambiguu, intangibil, inefabil, intangibil sau efemer, tot ce fuge printre degete, tot ce scapă privirii senzoriale, pictează realitatea de dincolo de realitate, surprinsă în detaliu de transfocatorul unei conştiinţe contemplative. Această realitate intangibilă este una cu desăvârşire interioară. Întreaga expoziţie m-a dus cu gândul la cartea de interviuri a Sandei Roşescu cu Gellu Naum, Despre interior-exterior. Poate, pentru că suprarealismul şi onirismul au fost mai mereu legate de dezvăluirea peisajelor interiorităţii, deconectate de la ordinea exterioară a lucrurilor, pictura lui Radu Becin şi a Flaviei Pitiş a fost calificată drept suprarealistă. Spiritul ei, însă, este unul esenţialist-expresionist; ceea ce caută ei nu este redarea fidelă şi nesupusă vreunei exigenţe raţionale a magmei onirice, a substanţei fluide a ficţiunii, ci mai degrabă juxtapunerea celor două realităţi. Caută să le pună faţă în faţă, să le confrunte, astfel că picturile lor, reunite sub titlul Privind prin oglindă delimitează zona de intersecţie dintre cele două lumi, punctul de cotitură, răscrucea în care eul care veghează se întâlneşte cu cel care visează, în care sinele se întâlneşte cu eul lucid. Pictura Flaviei înseriază metaforic portete ale fiicei lor, avataruri ale devenirii ei în cadrul unei călătorii iniţiatice printr-o lume semi-fantastică, alegorică.

Nu există unelte descriptive ale realului contingent, ci doar elemente-cheie, simbolice, încărcate de lirism: toate scenele se întâmplă în eterul conştiinţei (înfăţişat ca abur, ca o ceaţă colorată), sunt o succesiune de momente imortalizate şi fixate, ca într-o baie fotografică, în întunericul din fundalul pânzei, care desemnează adâncurile memoriei.

Nu ţinem minte tot, memoria are propria ei individualitate, criterii misterioase de selecţie. E un trezorier al momentelor esenţiale, pe care ea le decide ca fiind relevante. Flavia pictează aceste încăperi ale memoriei proprii care au acumulat fantome ale transformării, ale uimirii, ale emoţiilor, ale tristeţii sau descoperirilor fetiţei.

Se poate spune despre ambii artişti că fac o pictură introvertită, poetică.

Tablourile lui Radu surprind ceea ce există la grandiţa dintre interioritatea cea mai profundă şi conştiinţa critică, tensiunea dintre ideal şi realul contingent, dintre gestul lăuntric şi limitele posibilului, dintre o realitate de o bogăţie inepuizabilă, cum este cea a formelor sculpate în materia sufletească şi cea a a dicteului social, în care eul e întemniţat şi supus unor presiuni uniformizante, unor reflexe şi unei mecanici depersonalizante.

Tablourile lui au şi un anumit substrat social-politic, decantat, însă, într-o cheie filosofică, simbolică. În mod deliberat artistul evită focalizarea în spaţiu şi în timp istoric a personajelor ilustrate. Eludează intenţionat apartenenţa lor la o anumită epocă şi deopotrivă caracteristicile lor de gen: nu are nici o importanţă faptul că în tablou apar bărbaţi sau femei.

Ca la mai toţi marii artişti, se întrevede în textura reprezentării artistice dorinţa de a configura androgini, adică oameni, conştiinţe şi nu inşi diferenţiaţi prin caracteristici de gen. Trăsăturile fizionomice sunt estompate, iar accentul e pus pe expresie.

Oamenii apar în picturile lui ca victime ale prizonieratului în exterioritate. Lumea exterioară e exilul, e o înlănţuire de măşti care ne sunt aruncate pe chip, e instrument al alienării. Iar visele sunt singurele noastre călăuze, fragile, derutante, evanescente.

Societatea, indiferent ce hram ar purta, este, pentru suflet, o formă de dictatură.

Aş spune că Radu Belcin pictează imaginile care rămân impregnate în conştiinţă în momentul trezirii din vis, din iluzie, din reverie; pictează umbrele şi fantomele celeilalte realităţi întipărite în mintea părăsită de fantasme şi aruncată în această lume-închisoare.

Tonurile întunecate ale tablourilor nu au intenţia de a induce emoţii sumbre, ci de a sugera, alegoric, adâncul interiorităţii, noaptea, somnul, vacuitatea din care izbucnesc visele. Radu creează superbe metafore ale singurătăţii, ale acestui exil al sufletului în lume...

Spre deosebire de mulţi alţi artişti contemporani care s-au dezis programatic de orice fel de criterii estetice, ba chiar şi de ideea de compoziţie, Flavia Pitiş şi Radu Belcin, conservatori, în sensul lăudabil al cuvântului, nu doar că nu s-au dezbărat de imperativele estetice ale creaţiei, concepute în senul clasic şi modern, ci au reuşit să atingă un rafinament plastic remarcabil şi să scoată la iveală noi mijloace de expresie, demonstrând că resusele de estetism nu sunt câtuşi de puţin epuizate şi că artele frumoase îşi merită numele.

De asemenea, cei doi pictori, spre deosebire de cei atraşi de naturalism şi infrarealism care aduc în peisajul interior deluviunile, uneori sordide, ale realului înconjurător, ne spun că lumile interioare pot rămâne imaculate, nealterate de poluarea realităţii exterioare şi că frumuseţea subzistă întotdeauna acolo, în privirea visătorului care fuzionează cu lucrurile şi le redimensionează după legi ale armoniei.

Expoziţia poate fi încă vizionată, până pe 9 mai 2010, la Muzeul de Artă din Braşov.