Palmares
Palme d'Or: Fahrenheit 9/11 (Michael Moore)
Marele Premiu al juriului: Old Boy (Chan-wook Park)
Premiul de interpretare feminină: Maggie Cheung (Clean)
Premiul de interpretare masculină: Yuya Yagira (Nobody Knows)
Premiul de regie: Tony Gatlif (Exils)
Premiul de scenariu: Agnes Jaoui & Jean-Pierre Bacri (Comme une image)
Premiul juriului: Irma P. Hall (The Ladykillers) şi Tropical Malady (Apichatpong Weerasethakul)
"Palme d'Or" pentru scurt-metraj: Trafic de Cătălin Mitulescu
Probabil că, dacă există un Dumnezeu al Cannes-ului şi numele său este Gilles Jacob (preşedintele festivalului), atunci el a decretat că, anul acesta, se poartă schizofrenia. Nu că nu s-ar fi purtat şi-n alţi ani - dar parcă niciodată Croazeta n-a fost teatrul atîtor contraste.
Începînd cu afişul (Marilyn şi o fetiţă urîţică, desenată ca vai de mama ei) şi terminînd cu ceremonia de închidere (cu Giorgio Armani super-cool, urmat pe covorul roşu de Rona Hartner jumate Mary Poppins (umbreluţă roz), jumate Nebuna din Chaillot (un crac de pantalon bufant-"acordeon" multicolor), totul a fost "fierbinte & rece" anul acesta la Cannes...
* Fierbinte: intermitenţii - care păreau să se fi calmat, după care au revenit la sentimente mai rele, au făcut gălăgie şi-au primit un baston pe spinare; Michael Moore - care s-a raliat manifestaţiilor, a ridicat pumnul alături de Jose Bove şi a strigat sloganuri anti-capitaliste; Jean-Luc Godard - care a avut parte, înaintea proiecţiei cu public a ultimului său op, Notre musique, de un "standing ovation" (explicaţia: lăsase, la conferinţa de presă, tribună liberă reprezentantului intermitenţilor să-şi spună păsul...); reprogramarea îndelung-aşteptatului & exasperant-amînatului 2046 al lui Wong Kar-wai - care a pus pe jar stafful festivalului; Old Boy al sud-coreanului Park Chan-wook - un delir sîngeros care a ridicat adrenalina critică încă din a treia zi; cotaţiile filmelor în Le film francais - criticii hexagonali neputînd să se pună de acord asupra aproape niciunui film (de pildă: "maimuţă" (= catastrofă) de la Cahiers du cinema pentru Kusturica şi Agnes Jaoui, Palme d'Or de la alţii); scenele de pedofilie, şi nu numai, din The Heart is Deceitful... Above all Things al Asiei Argento - prezentat în "Chenzina regizorilor" şi demolat de majoritatea cronicarilor anglo-saxoni; scenele de sex torid (cunnilingus, fellatio, coitus etc.) din 9 Songs al lui Michael Winterbottom (Ursul de Aur la Berlin pentru In This World) - prezentat în market-ul aferent festivalului; alergătura de colo-colo, dintr-o sală într-alta; statul la coadă în soare; soarele de pe Croazetă...
* Rece: majoritatea filmelor - ediţia aceasta fiind lipsită de un Dogville, iar 2046 sosind prea tîrziu pentru a schimba "impresia artistică"; majoritatea filmelor asiatice - cu excepţia lui Nobody Knows al japonezului Kore-eda Hirokazu şi, cum spuneam, a Old Boy-ului; conferinţele de presă - cu excepţia celei la Shrek 2; includerea in extremis a documentarului Mondovino de Jonathan Nossiter în competiţie - nimeni n-a înţeles de ce; primirea făcută documentarului Epreuves d'artistes semnat de Gilles Jacob - în sală fiind un permanent "du-te" şi un inexistent "vino"; Hotel-ul austriecei Jessica Hausner (în secţiunea "Un Certain Regard"), anticipat ca unul din punctele forte ale festivalului - care s-a dovedit, finalmente, special dar glacial; sălile de proiecţie - din cauza aerului condiţionat; serile pe Croazetă - din cauza apusurilor de soare; dimineţile pe Croazetă - din cauza nopţilor precedente...
Titluri de filme (care spun tot): Schizo (rusesc), Machuca (pronunţat: "maciuca", chilian), Tarnation (american independent; citit răsturnat, pare "Tarantino")...
"A fost oare totul un vis?" - aşa începe documentarul lui Michael Moore, pe imaginile alegerilor prezidenţiale din 2000 care-l dădeau învingător pe Al Gore. A fost oare totul un coşmar? ar putea fi întrebarea "de după" - după ce palmaresul l-a dat învingător pe Moore cu al său Fahrenheit 9/11. Stridenţa premiilor n-a fost concurată decît de vocea Laurei Morante, maestra de ceremonii a Cannes-ului '57 (altminteri, o femeie foarte frumoasă), ţipînd în microfon s-audă şi vapoarele din larg...
Marile cîştigătoare: Asia (trei premii), Franţa (trei premii), America "alternativă" (Palme d'Or-ul şi 1/2 (!) din premiul juriului). Totul debutînd cu stupoarea anunţării însuşi acestui premiu - din care jumătate s-a dus la mamaia negresă din remake-ul fraţilor Coen, jumătate la super-soporificul Tropical Malady, love story gay-thailandez în junglă. Adică la protagonista secundară (!) a unei comedii comerciale şi la filmul cu fiţe, "de autor", despre care dl Jacob spunea că lumea "s-a plictisit"... Aţi priceput ceva? Nici o problemă: nimeni n-a priceput nimic din opţiunile juriului condus de Tarantino, iar conferinţa de presă de după anunţarea palmaresului - la care preşedintele a fost însoţit de irecognoscibila Kathleen Turner şi de imposibilul Benoît Poelevoorde - n-a lămurit nimic. S-a înţeles, vag, că Old Boy ar fi avut mari şanse la Palme d'Or - dar nu se ştie cum de-a ajuns aceasta, pînă la urmă, între cremvurştii lui Moore; de asemenea, că Nobody Knows a plăcut mult juriului - dar nu s-a explicat de ce a fost favorizat puştiul de 13 ani pentru Premiul de interpretare (toţi ceilalţi trei copii din film ar fi meritat aceeaşi recompensă), nici de ce, dacă Irma P. Hall a fost atît de bună în The Ladykillers, i-a fost totuşi preferată Maggie Cheung în rolul toxicomanei-reconvertite-la-viaţă din Clean - un rol foarte oarecare, de altfel. Şi nici de ce a primit Premiul de regie Exils al lui Tony Gatlif - regizorul însuşi nu-şi revenea dintr-o uimire vecină cu şocul...
Un palmares "schizo". Un palmares varză. Un palmares trădînd o infantilă dorinţă de a surprinde cu orice preţ, de a "face-să-se-vorbească". Un palmares care a bifat corectitudinea politică dans tous ses etats - negrii, gay-ii, ţiganii & toxicomanii -, violenţa extremă, incestul şi "mantra" anti-Bush. Un palmares, în fine, care s-a vrut popular, dar care n-a reuşit decît să fie populist; spre asta se-ndreaptă Cannes-ul? Lăsînd pe dinafară o capodoperă en puissance - cum zic francezii -, 2046, un film imperfect, neterminat, "bruion", dar în care Cinema-ul te izbeşte nonstop? Un film dureros de frumos, neverosimil de rafinat, de un estetism care atinge sublimul: o summa a artei lui Wong Kar-wai, care a lucrat la el trei ani... Nici unul din celelalte filme de la Cannes '04 n-a avut ambiţia, profunzimea şi panaşul acestuia. Film nu "despre" Timp, ci Film-Timp, eseu subliminal, între Proust şi Philip K. Dick, de hipnoză schizo-temporală - a trăi, prin punctul de fugă al Trecutului, în trei timpuri deodată: acela al amintirii-încă-nescrise, al prezentului-care-o-scrie, al viitorului-scris (SF) -, 2046 a avut parte, totuşi, de onoruri & favoruri nemaiîntîlnite la Cannes: reprogramat in extremis în penultima zi a Festivalului, transportat în jet privat, cu un culoar aerian deschis special pentru el, adus de la aeroportul din Nisa cu un cortegiu de poliţişti pe motocicletă!! Un protocol extraordinar pentru un film extraordinar.
Şi de la el, de la emoţia amuţitoare cu care au fost urmărite toate cele 2 ore şi opt minute de o sală în care cea mai slabă tuse era amendată cu un "Şşşt!" iritat, de la această mostră exaltantă de Cinema la ce mai înaltă fuziune (film, operă, literatură) - la... Michael Moore?!? Dincolo de "tematică" şi de polemică, Fahrenheit 9/11 nu este nici măcar un bun documentar: este un pamflet, un "agit-prop" rudimentar, un fel de "Senzaţional" OTV care nu vine cu nimic nou în materie de informaţie, reuşind însă performanţa de a amesteca totul - fapte, ipoteze şi opinii sentenţioase - într-un sos gros, facil, manipulator. Aidoma lui Bush jr., Michael Moore se crede investit cu o "misiune": a elibera America de "omul cel mai prost care a ajuns preşedinte"! Paradoxal, atîta exaltare frizează bushismul. Vorba aceluiaşi Denis Parent: a fi contra lui Bush la Cannes, în plină isterie intermitent-altermondialistă, e ca şi cum ai fi Ioan Paul II predicînd în Piaţa Sf. Petru... (Altfel spus: Moore-n gură!)
Să recunoaştem că Moore are totuşi un lucru în comun cu Orson Welles: kilogramele. Dar nimic altceva; este un ins uriaş în care şi-a găsit loc un cineast mărunt. Un luptător de gherilă mai mult decît un cineast - şi încă: dacă există "gherilă urbană", probabil că, în cazul lui Moore, ar trebui să vorbim despre guerilă suburbană. Pamfletul său la adresa lui Bush jr. a avut un singur susţinător, printre criticii români: pe Tudor Caranfil.
Acesta este filmul, acesta este omul care au luat Palme d'Or-ul. Preşedintele juriului care le-a acordat-o se numeşte Quentin Tarantino şi este autorul unei capodopere: Kill Bill. Vol. 2 s-a văzut în afara competiţiei, fireşte, dar este genial (Vol. 1 era doar excepţional). Deşi există o scenă antologică de caft, delicios de dementă - aceea dintre Uma Thurman & Daryl Hannah -, Tarantino pare să privilegieze aşteptarea, amînarea, eschiva. Vol. 2 este pandantul reflexiv al primului - un film lent, literar, profund emoţionant. Ipoteză: dacă ar fi fost în competiţie, Tarantino ar fi luat a doua Palme d'Or, iar de Michael Moore nici nu s-ar fi auzit. Isn't it ironic?
În cronica Festivalului de la Berlin am scris că festivalul ar fi foarte OK, dacă n-ar exista filmele; despre cel de la Cannes o să închei spunînd că ar fi minunat, dacă n-ar fi oamenii... Mulţimea - dar ce zic, mulţimile! -, şuvoaiele de gură-cască, tîrîie-brîu, taie-frunze-la-cîini care fac să nu poţi avansa, pe Bulevardul Croazetei, decît ca după un dric. Cifrele spun că afluenţa la filme e în scădere; cei care se pun la patru ace şi pe care-i vezi, andimanşaţi, aferaţi, afectaţi, scurgîndu-se grăbiţi spre Palatului Festivalurilor la proiecţiile de seară, urcînd plini de importanţă treptele roşii, nu sînt - în mare parte - plătitori de bilet, ci profitori care s-au învîrtit de-o invitaţie: rude, cunoştinţe, prieteni... Au - cu toţii - aerul ampresat al participanţilor la o înmormîntare de la care nu-se-poate-lipsi, cu cartonul de invitaţie în loc de coroană de flori. Iar ceilalţi - de pe margine -, tot la ţol festiv căci nu se ştie niciodată, arborează cartoane mai mari pe care au scris, cu majuscule şi cu imaginaţie variabilă, titlul filmului la care şi-ar dori să intre (preferatul meu: "Vreau să prind 2046").
Dilemă: Cinematograful e mort, sau doar se preface? Nu, e mort, asasinul se numeşte Quentin Tarantino, iar titlul filmului este "Kill Cannes Vol. 1".
P.S.(curt): În Trafic, poanta nu există, ceea ce-l face superior lui Bucureşti-Wien, dar un pic sub 17 minute întîrziere (care avea, totuşi, o tensiune şi un climax ce aici lipsesc). Mitulescu reuşeşte să evite păşunisme gen "cal pe cîmpie în ralanti" - pe care le înlocuieşte cu un inventar cvasi-complet de gadgetărie cool (hands-free, etc.) - şi să filmeze fluid & convingător un moment de apatie & derută urbană.
(Deplasare sponsorizată de Coca-Cola România)