Ca în orice altă artă, clasicismul (cu sensul de ceea ce e clasicizat) în cinema e destul de greu de definit şi depinde, evident, de epoca în care definiţia e formulată, deci de ceea ce s-a realizat până în acel moment în respectivul domeniu. Privit înapoi, din 2003, clasic e deopotrivă şi Intolerance (1916), de Griffith, şi Nosferatu (1929), de Murnau, şi Citizen Kane (1941), al lui Orson Wells, şi Casablanca (1942), de Michael Curtiz, şi A bout de souffle (1960), de Godard, şi chiar Pulp Fiction (1994), al lui Tarantino.
Acesta din urmă ţine de o categorie aparte - aceea pentru care ar trebui pus un [forţat, dar nu gratuit!] semn de echivalenţă între un film devenit cult în foarte scurt timp şi produsul clasic/clasicizat. De altfel, termenul de "foarte scurt timp", aplicat unei arte în vârstă de 108 ani nu funcţionează deloc în acelaşi fel ca pentru celelalte arte, cu câteva milenii de istorie în spate. Prin urmare - cât de nejustificată ar fi catalogarea de clasic, aplicată unui film cu 9 ani în urmă?
Foarte multe din peliculele ce ajung să fie considerate clasice la un moment dat sunt avangardiste în momentul lansării şi uzează fie de tehnici inovatoare, fie de materiale clasice utilizate neclasic. Este notoriu faptul că la Nosferatu, de exemplu, pentru a împinge la extrem contrastele şi jocurile de lumină-umbră ale expresionismului, s-a folosit pelicula negativă ca atare în scena celebră a fugii prin pădure a căruţei urmărite de lupi. Citizen Kane a fost (şi continuă să fie) o bombă, scenaristică şi regizorală, când a fost lansat - unul din produsele de geniu ale istoriei filmului. A bout de souffle e în egală măsură, chiar la lansare, un film ce revoluţionează şi conservă: rupe cu tradiţia unui cinematograf european anchilozat, folosind (şi-n asta rezidă contradicţia interioară a filmului) o materie cum nu se poate mai clasică şi raportându-se în mod foarte explicit la cel mai clasicizat tip de cinematograf american.
Exact la fel Pulp Fiction: foloseşte thriller-ul pentru a-i conserva şi răsturna, în acelaşi timp, regulile. Utilizează deci o materie primă deloc nouă, dar principiile sunt cele postmoderne. În ce măsură însă postmodernismul nu e deja un gen clasic?
Uneori, raţionamentul poate fi făcut şi invers: filme clasice îşi păstrează în timp o asemenea prospeţime, încât rămân avangardiste pentru totdeauna. Nosferatu e un foarte bun exemplu, ca şi (exemplele sunt absolut aleatorii şi-n nici un caz exhaustive) Das Kabinett des Doktor Caligari (1920), al lui Robert Wiene, Citizen Kane, Point Blank (1967), al lui John Boorman ori Diva (1981), de Beineix.
A nu se înţelege însă că totul pe lumea asta e clasic[izat], deşi asta e obsesia postmoderniştilor. Oricât de clasicizate ar fi deja filmele experimentale ale anilor '60-'70, când genul a cunoscut o adevărată explozie, de la Warhol, Stanley Brakhage şi Jack Smith, la Patrick Bokanowski sau animatori ca Jan Švankmajer, ele rămân în continuare în categoria de filme experimentale, deci (oarecum prin definiţie) incompatibile cu noţiunea de clasic. Aici, într-adevăr, materialele/tehnicile folosite sunt mult mai diverse şi domeniul mult mai dinamic. Iar senzaţia de ne-clasic vine mai ales din caracterul (nealterat) underground.