Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Cruciada Culturii 2010

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Magnitudine stelară maximă - violonistul Joshua Bell


Marcel Frandeş

mai 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Recitalul violonistului Joshua Bell şi al pianistului Sam Haywood, din 11 mai 2010, de la Ateneul Român, a fost, fără exagerare, un eveniment cultural extraordinar. Oricum, aşteptările erau foarte mari. Însă ceea ce am ascultat a întrecut orice închipuire. Am ascultat sorbindu-l din "urechi" pur şi simplu: Mozart, Beethoven, Ravel, Ceaikovski, Sarasate şi la bis Chopin. Cei doi artişti au plăsmuit un palat sonor, a cărui bibliotecă imaginară conţinea exhaustiv ediţii Delphini[1]. Iată, Cruciada Culturii obţine o nouă victorie. Evenimentul artistic a fost susţinut de Unicredit Ţiriac Bank, fiind produs de Agenţia de Vise, ArtEst, cu sprijinul Uniunii de Creaţie Interpretativă a Muzicienilor din România, Athénée Palace Hilton Bucharest, BMW, TAROM şi ILLY.

Bătălia pentru frumos a început cu Sarah Chang. Un succes fulminant. A continuat cu Joshua Bell. Da, frumuseţea are nevoie de frumuseţe ca să fiinţeze. Şi nu doar în sere muzicale, ci chiar în solul real al vieţii spirituale româneşti.

Filateliştii au inventat un instrument de măsurat[2] dantelura unui timbru pentru a evalua fineţea mărcii poştale. În arta interpretării avem însă categoriile estetice[3]. Una i se potriveşte precis lui Joshua Bell: sublimul. Cât despre pianistul Sam Haywood, cuvintele de laudă sunt prea simple. Măiestria sa de-a cânta în duo este fantastică. Pianul avea capacul cutiei de rezonanţă deschis complet şi cu toate acestea nu acoperea vioara. Şi aceasta, datorită unei tehnici pianistice în care sunetul este emis prin atacarea clapei de la foarte mică distanţă, a unei precizii de ceasornicar în încheierea fiecărui sunet, a unui timbru adaptat stilului şi momentului expresiv şi a unei pedalizări foarte rafinate. Sam Haywood, este un mare muzician. Montura în care "pluteşte" briliantul sonor al viorii, nu ar fi completă fără acest văl de aur pianistic.

Sonata nr. 32 pentru vioară şi pian în Sib major, K.V. 454 a deschis o seară muzicală de neuitat. Una dintre curiozităţile acestei sonate este faptul că Mozart a scris iniţial doar partitura viorii[4], pentru Rigina Strinascacchi, iar la prima audiţie, compozitorul însuşi a cântat din memorie partea de pian.

În interpretarea acestei sonate s-a perceput clar caracterul concertant al lucrării mozartiene. Vioara domina desfăşurarea, iar dialogul - foarte strâns - cu pianul a creat acele surprize ce derivau din marea varietate melodică, armonică şi dinamică. Joshua Bell are o manieră aparte de a cânta. El îşi potenţează tonusul muscular al mâinilor printr-o "mulare" gestică a auftakt[5]-ului mut pe tempo-ul imaginat şi în concordanţă cu forţa necesară declanşării discursului muzical. De pildă, în Lento, prima parte, acel sextacord[6] al tonicii placat în forte era pregătit printr-o mişcare în sus (amplă şi rapidă) pe deasupra corzilor. Interesant era că acest gest viza deopotrivă sincronizarea cu pianul, stabilirea vitezei active a trăsăturii de arcuş, în jos, şi în fine, captarea atenţiei publicului. Câtă putere de transformare a stării de fermitate a afirmaţiei în sensibilul motiv ce urma în piano! Joshua Bell timbrează sunetul său de parcă ar cânta din voce. Trăsătura de arcuş, când uşoară ca un fulg, când tăioasă ca o seceră, are similitudini cu respiraţia umană. De aici, punctuaţia pe care o aplică frazei muzicale capătă o naturaleţe uimitoare. Oare nu folosim sistemul zecimal, fiindcă avem zece degete la cele două mâini? Violonistul este un magician al comunicării artistice. Ştie să acumuleze tensiunea pe un singur sunet, arcuşul său înaintând atât de încet încât lungimea sa se amplifică ireal (aşa cum un scufundător - ce îşi ţine suflul până găseşte perla ascunsă într-o scoică pe fundul mării, şi care revine apoi la suprafaţă -, pare că a încetinit scurgerea timpului cronologic). Admiram acele grupete, realizate prin estompare dinamică, identic la pian şi la vioară. Stradivarius-ul Gibson ex-Huberman (1713), aflat în mâna lui Joshua Bell îşi dezvăluia paleta coloristică, precum un păun care îşi deschide evantaiul penajului. Alături de calitatea sunetului, eleganţa discursului era fundamentată pe o agogică severă, clasică, unde constanţa tempo-ului era suverană. Orice subliniere a vreunui sub-motiv se înfăptuia timbral şi dinamic, fără a afecta pulsaţia. După Largo-ul introductiv, tema boltită a Allegro-ului răsuna la unison: un motiv cantabil, conţinând trilul ca ornament şi un altul contrastant prin pregnanţa lui ritmică. Sunetele dantelate picurau egal, la intervalul armonic de terţă, urmând forma arcuită a melodiei. Acum încerc să-mi amintesc câteva detalii, însă în sala de concert totul era muzică, iar intenţia "disecţiei" era alungată de bucuria interpretării la cote foarte înalte. Melopeea Andante-lui, senină era expusă cu simplitate, dar cu mare expresivitate. Acele sforzando-uri discrete ca nişte suspine reţinute erau atât de cizelat construite, fără a depăşi planul dinamic piano. Toate interogaţiile, urmate simetric de răspunsuri, confereau (în interpretarea celor doi instrumentişti) un mare echilibru psihic. Constatai că orice labirint are totuşi o ieşire, iar Joshua Bell te conducea prin el fără urmă de exasperare, ci mai degrabă admirând. Îţi arăta frumuseţea travaliului motivic şi al substanţei muzicale plăsmuite de Mozart. În finalul sonatei, Allegretto, simţeai uneori prezenţa unor personaje din operele sale.

A urmat dramatica Sonată nr. 7 în do minor op. 30 nr. 2 de Ludwig van Beethoven. Se distingea cu totul alt stil aici, recognoscibil mai ales prin adâncimea ideilor, prin contrastele uriaşe între ideile muzicale ce se confruntă, prin acele falii ale planului dinamic (fortepiano), ori prin pauzele generale expresie a îngheţării temporalităţii, apoi prin suprapunctările ritmice, calitatea sonoră mai profundă, exteriorizările vădite ale sentimentelor (răbufniri) şi diminuendo-urile pe gamele cromatice descendente. A fost o imensă încleştare între vioară şi pian. Concluziile gândite în manieră simfonică erau cântate senzaţional. Minunat realizate erau acele crescendo-uri terminate în subito piano (tipic beethoveniene). Susţinerea sunetului conferea cursivitate fluxului melodic (cu articulări interioare ce nu afectează linia mare a frazei). În partea mediană, Adagio cantabile, lourée-ul[7] era folosit cu o dozare măiestrită şi cu o precizie deosebită. Variaţiunile ofereau momente de virtuozitate pianistică (articulări rapide ale unei game în septolete de osutădouăzecioptimi). Scherzo-ul a adus o mare schimbare. Caracterul cvasi-marţial, ritmat al muzicii era obţinut prin atacul ferm, scurtarea duratelor şi retezarea încheierilor. Cu mult farmec era executată succesiunea accentelor din doi în doi timpi, în măsură ternară. Scurtimea apogiaturilor aducea un aer de voioşie tinerească. Cu câtă abilitate suprapuneau cei doi interpreţi în Trio diviziunile normale cu cele excepţionale! Totul suna vălurit datorită trioletelor de la mâna dreaptă la pian. Finalul, Allegro, în alla breve[8], a fost interpretat cu o mare virtuozitate. Impresionant crescendo-ul din debutul mişcării, acolo unde pianul, în efortul de a mări tensiunea, primeşte întăriri, prin intervenţia decalată cu două măsuri a viorii. Acest moment, perfect intuit de interpreţi, derivă din gândirea simfonică a lui Beethoven. Cei doi interpreţi îşi coordonau elanul pe legato-urile cu formule contratimpate, într-o goană neliniştită. O acurateţe a intonaţiei cum rareori se poate auzi la un violonist, contribuia la frumuseţea expresiei. Faţă de alţi interpreţi, Joshua Bell modelează martellato[9]-ul într-un chip rotund, delimitând atacurile accentuate din mers, fără a opri complet trăsătura de arcuş, ceea ce conferă o cursivitate deosebită şi o calitate asemănătoare staccato-ului pianului. Iar acest mimetism este benefic duo-ului. Logica aplicată alegerii zonei de arcuş în care realizează dinamica este infailibilă (forte la talon, piano la vârf, mezzopiano la mijloc). Lejeritatea mânuirii arcuşului derivă din viteza mare şi presiunea moderată aplicată, dar şi din inteligenta modificare a înclinării baghetei către tastiera viorii.

Sonata pentru vioară şi pian în G de Maurice Ravel, cântată în partea a doua a recitalului, a schimbat complet atmosfera. După prima mişcare cu aluzii baroce, desfăşurată într-un tempo alert, a urmat Blues-ul cu adierea lui de jazz, conţinând armonii cu Blues Notes[10]. Toate inflexiunile melodice ale viorii erau realizate cu un desăvârşit bun-gust, amintind de muzica lui George Gershwin (Rapsodia Albastră). Glissando[11]-ul, vibrato-ul, filajul rapid de sunet, pizzicato-ul acordic, imitând banjo-ul[12] -, toate erau săvârşite cu rafinament şi distincţie. Aici se simţea Joshua Bell în apele sale teritoriale, desigur datorită apartenenţei sale la stilul interpretativ american.

Perpetuum mobile, care a încheiat sonata raveliană, era cântat cu o virtuozitate paganiniană. Toate temele din părţile precedente răsăreau la pian ca nişte insule, iar şuvoiul şaisprezecimilor viorii se desfăşura fără întrerupere, ici-colo accente scurte marcau schimbările de registru.

În încheierea recitalului său, Joshua Bell a interpretat două piese de caracter aparţinând stilului romantic: Meditaţie din Amintiri dintr-un loc drag op. 42 de Piotr Ilici Ceaikovski şi Introducere şi Tarantella[13] op. 43 de Pablo de Sarasate. Velocitatea pe care violonistul o etala în Tarantella era impresionantă. În şirul de spiccato[14] al viorii parcă vedeai ritualul de exorcizare grec (Dionysos şi Apollo). Pasaje extrem de dificile sub aspect tehnic, conţinând salturi de octavă, duble coarde, bariolaje[15], flageolete[16], pizzicato cu mâna stângă[17], păreau un fleac în interpretarea lui Joshua Bell.

La cererea publicului, fiindcă ne aflăm în Anul comemorativ Chopin[18], Joshua Bell şi Sam Haywood au interpretat Nocturna în do diez minor de Frédéric Chopin, într-o transcripţie pentru vioară şi pian, a violonistului Nathan Milstein.

De altfel, această splendidă Nocturnă - un opus postum al marelui pianist şi compozitor polonez - a fost utilizată, în versiune originală pentru pian, în filmul artistic The Pianist, (2002), în regia lui Roman Polanski, peliculă care a obţinut trei premii Oscar.




Joshua Bell ştie să construiască[19] sunetul într-un mod unic. Sunetul său pare uneori un jar asupra căruia aripa unui înger fâlfâie, înteţindu-i arderea. El alege coarda unde poate pune în valoare la maximum cantabilitatea. Experienţa sa de a înregistra se observă în grija pe care o are în a evita orice zgomot, orice trântitură ori depăşire a calităţii de sunet muzical. Şi toate acestea fără a pierde din spontaneitate. El este un adevărat coregraf al sunetelor. Prin mişcarea vibraţiilor creează forme palpabile auditive în spaţiul sălii de concert. Iată o mostră de cantabilitate: aria Casta Diva din opera Norma de Vincenzo Bellini, transcrisă la vioară:

Restul e tăcere.


Note:
Sageata [1] ediţie delphine, ediţie purificată de elemente considerate nerecomandate pentru moştenitorii tronului Franţei, în perioada monarhiei.
Sageata [2] odontometru a fost inventat de filatelistul Magnus, în anul 1884.
Sageata [3] frumosul, sublimul, paradisiacul, titanicul, prometeicul, dantescul, autenticul, retoricul, epicul, alegoricul, monumentalul, fastuosul, grandiosul, impunătorul, măreţul, somptuosul, eroicul, magicul, atrăgătorul, sugestivul, fantasticul, feericul, misteriosul, pateticul, captivantul, sofisticatul, dramaticul, programaticul, graţiosul, stilizatul, elegantul, pedantul, cizelatul, arhaicul, nostalgicul, apolinicul, sacrul, angelicul, înălţătorul, parodicul, ironicul, burlescul, comicul, satiricul, rizibilul, tragicul, tragicomicul, melodramaticul, emfaticul, oniricul, poeticul, idilicul, descriptivul, liricul, pitorescul, exoticul, manieristul, redundantul, naivul, acrobaticul, armoniosul, urâtul, caricaturalul, anecdoticul, superfluul, grotescul, monstruosul, macabrul, angoasantul, odiosul, brutalul, carnalul, sadicul, sarcasticul, apocalipticul, demonicul, diformul, profanul, gongoricul, bahicul, bombasticul, oripilantul, banalul şi altele (Moutsopoulos, Evanghelos: Categoriile estetice; Ed. Univers, Bucureşti, 1976).
Sageata [4] în manuscrisul autograf al Sonatei pentru vioară şi pian în Si bemol major, K.V. 454, găzduit actualmente la Stockholm, se observă că partea de pian este scrisă ulterior, cu o cerneală de culoare diferită de cea folosită pentru scrierea părţii viorii. De altfel, soţia lui Mozart, Constanze, afirma că Wolfgang nu scrisese de la bun început partea de pian. Sonata a fost publicată în august 1784 la Viena, de către editorul Torricella (www.answers.com/topic/sonata-for-violin-piano-no-32-in-b-flat-major-k-454).
Sageata [5] auftakt, notă sau grup de note care formează o măsură incompletă la începutul unei compoziţii muzicale.
Sageata [6] sextacord, răsturnarea întâi a unui trison (acord de trei sunete format din terţe suprapuse).
Sageata [7] lourre, modalitate derivată a trăsăturii de arcuş la instrumentele de coarde, realizată printr-o uşoară modificare a presiunii arătătorului pe baghetă, fără oprirea trăsăturii, având ca efect sonor reliefarea unor sunete dintr-un legato.
Sageata [8] alla breve, măsura de 2/2.
Sageata [9] martellato, modalitate a trăsăturii de arcuş ce are ca efect un sunet scurt, ciocănit, cu atac accentuat şi stingere retezată.
Sageata [10] Blues Notes, sunete folosite în jazz şi în blues, alterarea coborâtoare a treptelor a III-a, a V-a şi a VII-a a unei game majore. Efectul este de ambiguitate (major-minor) şi de colorare armonică.
Sageata [11] glissando, alunecare continuă şi perceptibilă, de la o înălţime la alta a sunetului.
Sageata [12] banjo, instrument de coarde cu patru sau cinci coarde care vibrează pe o membrană din material plastic sau din piele întinsă peste un cadru circular. Sunetul se obţine prin ciupirea coardelor.
Sageata [13] tarantella este un dans popular din sudul Italiei, plin de optimism, în tempo rapid, în măsură de 6/8.
Sageata [14] spiccato, modalitate derivată a trăsăturii de arcuş la instrumentele cu coarde, cu efect de răpăială, arcuşul desprinzându-se de pe coardă după fiecare sunet emis.
Sageata [15] bariolaj, executarea rapidă a unei succesiuni de sunete, trecând cu arcuşul alternativ de la o coardă la alta.
Sageata [16] flageolet, sunet cu timbru sticlos, obţinut prin atingerea corzii cu degetul într-un punct nodal, fără apăsarea coardei până la tastieră; coarda vibrează astfel şi în spatele degetului.
Sageata [17] pizzicato cu mâna stângă, ciupirea coardei cu degetele mâinii stângi;
Sageata [18] anul acesta s-au împlinit 200 de ani de la naşterea lui Frédéric Chopin (1 martie 1810 - 1 martie 2010).
Sageata [19] violonistul iniţiază unele sunete cu o durată prelungă în pianissimo, cu un portamento discret (un acordaj infim precum cel al cântăreţilor, pornit de sub înălţimea sunetului). Astfel, sunetul alb, non-vibrato se transformă treptat în sunet îmbogăţit cu vibrato. Arcuşul înaintează cursiv pe coardă, din zona tastierei, cu presiune infimă şi viteză foarte mică, se apropie de zona căluşului, simultan cu creşterea apăsării şi ulterior a vitezei trăsăturii.



 Toate articolele despre Cruciada Culturii 2010


0 comentarii

Spacer Spacer