Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Portret Alex. Leo Şerban

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Scrisori din Lisabona (5)


Alex. Leo Şerban

iunie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Dragă Relu,
tu îi scrii "fiului imaginar", eu îi scriu prietenului imaterial...

Mi-am dat seama că, dacă pun cap la cap numărul orelor petrecute împreună la Dilema (2h/săpt. X 52 săpt. X 16 ani), el nu poate fi decît mai mic decît numărul orelor de cînd am început să te citesc (cred că prin 75), în care mă gîndesc la tine sau pe care le-am petrecut vorbind la telefon (pentru cine nu ştie, pot devoala aici că discuţiile noastre telefonice sînt epice - şi, uite, o s-o zic şi p-asta: îmi pare rău că nu mai există Securitate! Păi cîte volume de "Convorbiri" ar fi ieşit din discuţiile noastre ascultate şi înregistrate...)

A doua zi după ce s-a terminat festivalul de film pentru care am venit aici - prelungind, ca şi-n cazul Buenos Aires-ului, plăcerea şederii cu şi-mai-plăcerea neplecării - am fost post festum animal triste... Mi-am amintit cuvintele cu care se deschide Obermann al lui Sénancour (roman ce-mi era foarte drag prin facultate; să mai spun că, în volumul de Essais al lui Proust, cadou de la Luiza înainte de plecare, există un text care se cheamă "Sénancour, c'est moi"?...), cred că - dacă memoria nu-mi joacă feste - sînt acestea: "Quand le jour commence je me sens triste et inquiet (...) comment vais-je remplir tant d'heures?" Ei bine eu, după cum ştii, nu sînt niciodată "trist şi neliniştit" dimineaţa - dimpotrivă: sînt bine-dispus, plin de energie, gata (cînd călătoresc) să iau oraşul în piept. Dar sfîrşitul unui festival e-ntotdeauna trist: ai legat aşa-zise prietenii cu oameni pe care nu-i vei mai vedea poate niciodată, febrilitatea agendei gata-făcute (atîtea filme de văzut, mese, cocteiluri, recepţii etc) e-nlocuită de o agendă pe care va trebui să o umpli tu însuţi şi tot acel timp, care nici nu ştii cînd a trecut, se-ntinde dintr-odată în faţa ta la nesfîrşit, aşteptînd să fie "consumat" - dar cum?

Pe 2 mai, aşadar, m-am mutat de la hotel (hotelul acela cu camere cu nume de actori sau regizori, unde "Serviciul Mondial al Coincidenţelor" a făcut să fiu plasat în camera Marilyn - organizatorii s-au jurat că n-a fost mîna lor!) în apartamentul luminos de unde-ţi scriu acum. L-am îndrăgit numaidecît, ca şi zona. Asta e una dintre bucuriile mele: să intru în acea rutină numai a mea, descoperind cartierul, străzile învecinate, scurtăturile, apoi "lungăturile", mărind harta imediată cu harta mai îndepărtată a cartierelor satelite, apoi iar scurtăturile dintre cartierul meu şi alte cartiere - şi tot aşa. 2 mai, deci; m-am dus să văd ultimul film din ultima zi a festivalului, era un documentar despre Leonard Cohen cîntînd la un festival din insula Wight, în 1970. Cînd am ajuns nu mai erau bilete, un băiat de la organizare a fost extrem de drăgut, s-a agitat, a dat nişte telefoane, după care a venit triumfător cu biletul în dinţi. Aşa că am intrat.

În timp ce vedeam filmul, cu lacrimile curgîndu-mi pe obraz de bucurie (Cohen este cel mai frumos om pe care l-am văzut vreodată; ce noroc pe capul nostru să-i fim contemporani şi să-l ascultăm cîntînd!), mi-am dat seama că mi-ar fi plăcut să trăiesc în epoca aia - adică să fiu măcar cu 10 ani mai bătrîn, să fi avut 20 de ani în 1969. Probabil că am rămas blocat într-un ideal de frumuseţe de atunci, care mi se pare atît de pură, de necontrafăcută - epoca "hippie". Cînd fetele erau cu flori în păr şi cu capul în nori, iar băieţii semănau cu Isus sau cu sfîntul Francisc. Posibil, oare, ca "misticismul" meu să fie estetic, iar fervoarea mea "religioasă" să fie determinată de un Stil? E o ipoteză care l-a şocat pe Vintilă Mihăilescu, dar adevărul e că deşi, politic vorbind, nu am nimic în comun cu aspiraţiile hippioţilor (ba dimpotrivă), sînt atras în continuare de sfîrşitul anilor '60 ca de un ideal estetic şi hedonist - o utopie "arcadiană" a mea, personală, în care nu intră (slavă Domnului) nicio ideologie politică...

Aşa că îl ascultam, ba chiar îl vedeam pe Cohen cîntînd The Partisan (poate cel mai frumos şi mai emoţionant cîntec de război scris vreodată), şi-apoi Nancy... atunci mi-au dat lacrimile ("pregătite" de The Partisan, cu siguranţă!), gîndindu-mă la acea femeie care s-a sinucis şi căreia Cohen i-a compus un cîntec. Nancy, uitîndu-se la televizor, noaptea tîrziu, printr-o piatră semi-preţioasă... Şi nu m-am putut opri să o invidiez şi să mă gîndesc: nouă cine ne scrie vreun cîntec?! Ce trist să treci prin viaţă fără şansa de a fi muza niciunui artist... Nancy a fost alături de Cohen o perioadă, l-a atins cu tristeţea ei de culoarea ambrei şi cîntecul este chihlimbarul în care i-a rămas inima, ca o gîză; fără acest cîntec-chihlimbar, inima ei ar fi zburat şi n-ar mai fi ştiut nimeni de ea.

La asta mă gîndeam: la faptul că viaţa nu merită trăită decît aşa, în extaz, fără rest. La intensitatea Artei. Nu contează dacă "rămîne" - cum a rămas Nancy în chihlimbar -, contează intensitatea unei astfel de experienţe. Cum s-o păstrezi? Oamenii "aşezaţi", cu "capul pe umeri" şi "cu picioarele pe pămînt" zic că nu se poate - fireşte. Dar mie, privindu-l pe Cohen cîntînd despre Nancy, mi-a venit acest gînd nebunesc: să trăiesc într-o permanentă stare de frumuseţe şi fericire! Încă nu ştiu cum... voi vedea. Oricum, e de încercat; iar Lisabona e locul ideal pentru a-ncerca acest lucru.

Cu drag şi dor,
al tău Leo

PS: Într-o seară a fost mare meci mare pe-aici, vreo două ore au tot curs rîuri de suporteri gălăgioşi, claxoane, trompete etc. Iar astăzi la prînz, la masa de alături în micul restaurant sub nivelul străzii din coasta Castelului - unde am mîncat patru delicioase sardinhas assadas -, un obişnuit al locului (rotofei, roşu la faţă) şi-a pus pe faţa de masă un carton pe care scria "Campeao / Reservado" (Campion / Rezervat"), după care a-ntors o privire cu subînţeles, în rîsetele asistenţei. (Campioana e Benfica Lisabona, atîta lucru ştiu şi eu!)





 Toate articolele despre Portret Alex. Leo Şerban
Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Alex. Leo Şerban


Alte articole

 Děkuji Vám za pozornost, Alex. Leo Şerban, přeložila Jarmila Horáková
 Criticul de film Andrei Rus, al treilea câştigător al bursei Alex. Leo Şerban, Comunicat de presă
 Florentina Ciuverca obţine noua bursă Alex. Leo Şerban, 2013, Comunicat de presă
 Make it there - Bursa Alex. Leo Şerban, ediţia 2012, Cătălin Olaru
 Bursa Alex. Leo Şerban - prima ediţie, 2012, Comunicat de presă
 Toate articolele despre Portret Alex. Leo Şerban


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer