Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul TIFF 2010

CatasTIFF. Pe larg, pe scurt şi pe sărite - TIFF, 2010


Florian-Rareş Tileagă

Man.In.Fest, iunie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
TIFF, 2010. Se aude, se vede de aproape oriunde (10 cu felicitări pentru proiecţiile din Piaţa Unirii, ăla da marketing). Nici nu mai are rost să încerci să convingi în stânga şi-n dreapta că un maaaare eveniment are loc în Cluj. Mai toată lumea îl aştepta, de unde şi entuziasmul contagios de la Victoria, Republica, Arta etc. E genul de forfotă în care ori de câte ori vine vorba de "tu ce-ai văzut? Eu am fost la..." cel mai mult contează nerăbdarea de a vedea şi de a cunoaşte şi de a experimenta cât mai mult. Despre asta e vorba la TIFF. Atât ca making-off, cât şi ca receptare. În sfârşit, iată cum arată (pe sărite, pe foarte sărite) prima parte a festivalului. Primele focuri.

Madeo / Mother (r. Bong Joon-ho, Coreea, 2009). "La filme asiatice nu intru!", se auzi dintr-o dată în cafeneaua de la Arta. Şi bine ar face dacă s-ar ţine de cuvânt, ca orice cinefil serios care refuză o cultură doar fiindcă l-a dezamăgit un film... De fapt ideea e următoarea: lasă prejudecăţile şi du-te la Mother producţie coreeană premiată nu doar în Asia, al cărei succes are o cheiţă simplă. Pe scurt, e un film atipic - şi totuşi pe înţelesul tuturor - şi antrenant ca orice thriller - deşi e dramă pur-sânge. Cam asta e coloana vertebrală a filmului, a cărui poveste e aparent comună: o mamă încearcă din răsputeri să-şi scape fiul din puşcărie, acuzat de omor, pornind o investigaţie proprie din clipa în care cealaltă, a poliţiei, se încheie lamentabil. Intră în joc amici de-ai victimei, martori, suspecţi, într-o goană după adevăr, asezonată cu urmăriri şi atrocităţi la miezul nopţii.

Ceea ce e neobişnuit, în filmul lui Bong Joon-ho, e modul în care cele două ore de acţiune sunt, de fapt, ore de dramă psihologică, consumată la un nivel fin de dizolvare a caracterelor. Pe măsură ce eforturile mamei par să dea roade, dându-ţi impresia că fac lumină, apar tot felul de amănunte care tulbură ancheta. Tot mai evident, scenele transpiră de nesiguranţă iar tăria cu care mama gestiona la început investigaţia capătă proporţiile unei obsesii de coşmar. E cumva genul de parcurs investigativ epuizant din Rashômon (r. Akira Kurosawa, 1950) sau ultra-insistent din The Conversation (r. Francis Ford Coppola, 1974). Dar, ca şi la Kurosawa ori Coppola, personajul-pilot (aici, mama) îşi păstrează până la capăt luciditatea, ceea ce face ca finalul-şoc să pice ca un tăiş.

La prima vedere, toate astea sună a film de acţiune super-încâlcit, cu pretenţii de dramă. Un eşec făcut cu mulţi bani, adică. Ei bine, nu, scenariul curge (în ciuda construcţiei sale savante) fără nici cea mai mică deviere de la subiect, fără surplusuri narative, cu o coerenţă de invidiat până şi de către filmele hiper-simpliste ale Dogmei '95. Şi oricât ar fi de exotic ca scenografie şi apăsător ca tensiune, Mother e foarte convingător. Mai multe nu spun, de remarcat actoria explozivă a mamei, ca o prezenţă de teatru ritualic, şi imaginea, splendidă prin succesiuni de panorame şi gros-planuri cu grimase, care fac cât o mie de cuvinte.

Kak ya provyol etim letom / How I Ended This Summer / Cum mi-am petrecut sfârşitul verii (r. Aleksei Popogrebski, Rusia, 2010). Titlul mi-a plăcut mult - formulare idilică, parcă cu zâmbetul pe buze, pregătindu-te chipurile pentru o ecranizare după Ionel Teodoreanu. Da de unde. Nici un miligram de veselie nu vei găsi în cel de-al treilea film al lui Popogrebski, filmat în întregime pe o insulă din Oceanul Arctic, unde fiecare detaliu te asigură că acolo e capătul lumii. Un singur punct de pe harta insulei - o staţie polară, cu doi meteorologi de serviciu - e locul în care se mai întâmplă câte ceva, când şi când. Însă totul se schimbă din clipa în care cel mai tânăr dintre cei doi trebuie să-i dea celuilalt o veste cumplită. Dar amână să-i zică, de milă şi, mai ales, de frică, ceea ce-l macină pe tânăr cu fiecare minut ce trece. E şi cauza pentru care diferenţele oricum existente dintre ei - tânărul e timid; celălalt, însă, mai în vârstă, e rusul perfect, rece şi dur - se încing la un nivel aproape insuportabil de comunicare umană. Nu lipseşte nici umorul, involuntar de cele mai multe ori, fără de care ciocnirea acestor caractere nu ar avea destulă savoare încât să placă.

E genul de poveste legată fundamental de vibraţiile locului unde are loc. Aici, pe coasta polară, totul e năpădit de ger şi vânt uscat, exprimând ostilitatea şi presiunea dialogului dintre cei doi meteorologi. Ecranul abundă de imagini statice, panoramice, de lungă durată, a căror frumuseţe stranie te trimite cu gândul la picturalitatea arid-sinistră specifică lui Tarkovsky, specifică stilisticii celor de la "Svenksa" sau, mult mai recent, specifică unor filme puternice ca Idi i smotri (r. Elem Klimov, 1985) sau Ostrov (r. Pavel Lungin, 2006). Şi aici, în Kak ya provyol etim letom, imaginea înlocuieşte replica, doar articulând acest scenariu care devine transparent prin ceea ce nu se spune. Şi tocmai această consumare pe tăcute a filmului face ca succesul lui narativ să depindă de modul cum publicul intuieşte, presupune, interpretează tensiunea. Minunat film.

Tony Manero (r. Pablo Larrain, Chile, 2008). La cât de puţină lume era în sală, puteai pune pariu că ori urma un film slab, ori nu avea lumea chef de TIFF. Din fericire, nici una, nici alta. Cel de-al doilea lungmetraj al chilianului Pablo Larrain spune o poveste suficient de şocantă şi de fluentă aşa încât, odată începută prima scenă din film, să vrei să-o vezi şi pe următoarea. Şocul, însă, nu ţine de faptul că e producţie chiliană, ci de acţiunea în sine, care se complică teribil de mult pe măsură ce protagonistul - Raúl, un dansator pierde-vară din suburbiile lui Santiago de Chile - se crede John Travolta. Tony Manero, mai bine zis, adică personajul lui Travolta din Saturday Night Fever, megahitul Hollywood-ului şaptezecist. Diferenţa e că fanteziile chilianului nu bat deloc cu imaginea vedetei şi, cu atât mai puţin, cu realitatea cenuşie, surprinsă în plin regim Pinochet. Ceea ce face ca frustrarea lui Raúl să ia proporţii de transă şi să-l împingă la tot felul de crime, cu unicul scop de a-l impersona cât mai strălucit pe Manero.

El însuşi co-scenarist al producţiei, Alfredo Castro (Raúl) conturează extrem de credibil unul din cele mai dubioase personaje ever. Combinaţie de tăcere şi ură, de hedonism şi fantezie, diletantul Raúl se potriveşte la fix în puzzle-ul comunităţii. Totul respiră un romantism scăpătat, construit în stil verist din deşeuri gri şi improvizaţii caraghioase. E o lume tristă şi îţi aminteşte de Whisky (r. Juan Pablo Rebella, Trofeul TIFF 2005), prin potrivirea de rutină şi frustrare, şi, pe de altă parte, de Pianista lui Haneke, prin scabroşenie. Totuşi, scenele pornografice sunt în exces, în special spre final, de unde şi redundanţa supărătoare a poveştii.

Crazy Heart (r. Scott Cooper, SUA, 2009). Cu însuşi Jeff Bridges în rolul chitaristului fictiv Bad Blake, filmul celor de la Fox Searchlight Pictures a avut, la TIFF, un succes minor. Dar nu aplauzele decid calitatea (mai ales la festivaluri...), deci merită văzut din acele raţiuni de gust personal, care te fac să-ţi placă de mama focului când toţi ceilalţi strâmbă din nas. Crazy Heart are această capacitate - farmec i-aş zice -, care vine din bunul simţ cu care cele aproape două ore de film descriu idila dintre bătrânul, beţivul, ruginitul cântăreţ country Blake şi tânăra, înţeleapta, materna Jane.

Ce iese din combinaţia asta, Dumnezeu cu mila; nu lipsesc remarcile amare, conflictele seci, durerile. Toate, asezonate cu acorduri country care îndulcesc cu măsură această poveste în care se înjură şi se vomită prin toalete insalubre. Fără îndoială, intră cu succes în categoria filmelor cu eroi scăpătaţi, fără glorie, din care face parte deja faimosul The Wrestler (r. Darren Aronofsky, 2008). Pe scurt, rar vezi o poveste mai simplu spusă, mai bine calibrată pe propria temă şi mai echilibrată emoţional, apropiindu-se (ca decenţă a relaţiei de dragoste) de veteranul Lost in Translation (r. Sofia Coppola, 2003). Oscar în 2010 pentru muzică şi rol principal masculin.

The Good Heart (r. Dagur Kári, Islanda, 2009). Inevitabil, mă aşteptam să semene cu Nói albinói, filmul-eveniment cu care acelaşi Dagur Kári luase Trofeul TIFF în 2003. Diferenţele, însă, sunt mari şi ţin de insistenţa excesivă cu care ţi se spune o poveste destul de convenţională, ale cărei scene-cheie le poţi ghici cu ochii închişi. Umorul e binevenit, cu toate că nu salvează de la repetitivitate obositoare multe dintre secvenţe. Prea se pierde timpul cu dialoguri uşor de anticipat, prea te plictiseşte story-ul, spus până acum de nenumărate ori şi cam în acelaşi fel de sitcom-uri americane. Totuşi, ca actorie (Brian Cox, Paul Dano) şi mesaj etic (dragoste de semeni no matter what), filmul e destul de puternic şi se ridică la înălţimea unuia ca Seven Pounds (r. Gabriele Muccino, 2009). Măcar atât.

Alamar / La mare (r. Pedro Gonzales Rubio, Mexic, 2009). Rămâne unul din puţinele filme pur şi simplu frumoase, intenţionat frumoase, din toată istoria TIFF-ului. După avalanşe de şocuri din Umbre, filmul mexicanului Rubio îţi spală ochii, întocmai cum o făcuse (în 2007) şi irezistibilul film australian Ten canoes (r. Rolf de Heer, 2006). Un tată de origini mayaşe îşi duce fiul la mare, pentru a petrece câteva zile înainte ca băiatul să se întoarcă la mama lui din Roma. Asta e tot. Îl iniţiază în cele mai mici taine ale vieţii lacustre, întreg filmul fiind o expunere liberă a ceea ce a rămas din lumea mayaşă. Iar curăţenia absolută a poveştii vine atât din firescul relaţiilor (vezi un tată răbdător, un fiu ascultător şi un bunic veşnic binedispus), cât şi din lirismul involuntar, fără versuri umflate al discuţiilor, al mersului la pescuit, al preparării peştilor. Totuşi, deşi are aspect şi cursivitate de documentar, Alamar nu e atât de senin pe cât pare. Finalul are un gust tare amar iar bucuria de a trăi, pe care ţi-a transmis-o până atunci filmul, se apropie de spleen.

Reverse / Invers (r. Borys Lakosz, Polonia, 2009). Place de la bun început, deşi e alb-negru iar contextul e Polonia anilor '50. O avem în centrul poveştii pe Sabina, fată mare la mama acasă, care-l cunoaşte pe Bronislaw, un tip misterios, dubios chiar, coborât parcă din filmele cu gangsteri. Lucrurile se complică dramatic, dar, de la jumătate încolo, scenariul îşi pierde tăria. Bate apa-n piuă cu tot felul de scene care nu duc mai departe povestea, sărăcind-o de acţiune şi, ce-i mai grav, de un minim punct culminant. Sigur, imaginea e ireproşabilă, aduce a fotografie de epocă cu scenografii evident foarte atent construite. De asemenea, nu e un film lipsit de umor şi nici nu are probleme de ritm, astfel încât să nu mai înţelegi cine, ce, al cui, dar toate astea nu sunt deloc suficiente ca să umple golurile narative.

Road, Movie (r. Dev Benegal, India-SUA, 2009). Simplu şi direct ca un discurs din două fraze, acest autointitulat road-movie nu-şi depăşeşte cu nici un centimetru atribuţiile de gen. Ca atare, conţine reţeta standard a scenariilor cu aventuri pe patru roţi, care, culmea, plac de fiecare dată. S-a întâmplat şi în 2008, tot la TIFF, cu urale şi note grase din partea publicului pentru Aventurierii (r. Bela Paczolay, 2008) şi Karoy (r. Zhanna Issabayeva, 2007). Iar reţeta, perfect aplicată în Road, Movie, conţine un trio delicios de comic (cele trei generaţii), cu tarele aferente (şoferul vanitos şi tâmpiţel, copilul inventiv, bătrânul înţelept). Umorul e spumos, de situaţie, cu lecţii de viaţă, deci se râde. Totuşi, ţinuta autentică a filmului vine nu din glumiţe şi ironii de teatru cameral, ci din intercalarea acestui registru comic cu imagini panoramice de prin deşert (splendide, de altfel) cu viaţa extrem de grea a indienilor, aflaţi într-o permanentă căutare de apă. Un film convingător, naiv chiar, dar plăcut.




 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2010


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Florian-Rareş Tileagă


Alte articole

 Un ritual anual - TIFF, 2010, Răzvan Penescu
 Declaraţie de dragoste pentru Reconstituirea, Iulia Blaga
 Surpriză pentru cinefilii clujeni: Cinemateca TIFF, 2010, Comunicat de presă
 Impresii post-festival - TIFF, 2010, Andrei Ciorică, Tudor Jurgiu, Georgiana Madin, Lucian Munteanu, Irina Trocan
 Kinosseur: Special TIFF 09 - Wim's Movies, Andrei Creţulescu
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2010


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer