Jurnal de provincie (3) - TIFF, 2010

Ediţia 2010 a fost pentru mine cea a filmelor lente. Realiste. Cred că jumătate din filmele vizionate au fost astfel. Şi nu am o problemă cu asta. Dar aştept cu nelinişte momentul în care, la lăsarea cortinei festivaliere, voi reveni la filmul cu montaj "normal" şi ritm alert, iar primele zece minute mă vor solicita într-atât, încât nu voi pricepe mare lucru şi voi rămâne cu o durere de cap încercând în zadar să înţeleg unde mă aflu.

Felicia, înainte de toate (România, 2009, r: Răzvan Rădulescu, Melissa de Raaf, Secţiunea Competiţie) Momentul în care cineaştii români vor înţelege că veridicitatea şi umorul pot fi create sau extrase şi din altceva decât din colecţiile de stereotipii şi clişee verbale puse la grămadă în gura personajelor va constitui un uriaş pas înainte pentru cinematografia noastră. Cu condiţia, desigur, ca aceştia să găsească o soluţie dacă nu la fel de facilă, cel puţin la fel de valabilă. Mi-a plăcut Felicia: pe secţiuni. Temporale şi transversale. Filmul are părţi foarte bune, iar Ozana Oancea a făcut într-adevăr un rol aproape perfect. Şi nu e singura. Lungimea excesivă a anumitor secvenţe lipsite, cred, de miză la nivelul construcţiei şi finalul diluat sunt însă minusuri care mi-au răpit plăcerea de-a vorbi de o mare reuşită.

Aurora (România, 2010, r: Cristi Puiu, Secţiunea Zilele filmului românesc) Trei ore. Atât durează cea mai recentă şi aşteptată peliculă regizată de Cristi Puiu. Iar trei ore petrecute în cele mai incomode scaune de cinematograf din Cluj nu sunt de glumă. Corectaţi-mă dacă greşesc, dar se pare că ne aflăm în faţa primului film românesc despre un criminal în serie. E excelentă decizia regizorului Cristi Puiu să apeleze pentru rolul principal la un actor neprofesionist: la el însuşi. Sunt aproape convins că orice actor român dintre cei care-mi vin în minte (şi chiar am făcut acest exerciţiu) ar fi eşuat într-un overacting ce ar fi ruinat orice urmă de credibilitate. Expresivitatea şi veridicitatea personajului se construiesc prin tuşe subtile trasate la nivelul privirii şi respiraţiei, ceea ce pentru mine a constituit o revelaţie: deci se poate. Mi-aş dori să-l văd pe Puiu ţinând un master-class la care să încerce să-i dezveţe pe actorii români de obiceiul de a etala în fiecare rol întreg arsenalul de tehnici actoriceşti dobândite în facultate, ceea ce, în umila mea opinie, se întâmplă prea des. Alegerea unui final care stoarce umor din absurdul şi inadecvarea scenei în care acesta se predă la poliţie, recunoscându-şi crimele, a împărţit publicul la ieşirea din sală. Trebuia să râdem sau grozăvia faptelor depăşea resursele comice indiscutabile? S-a spus deja că nu e un film de public, ci de festival. Dincolo de artificialul şi de neprevăzutul aplicării de etichete, cred că e adevărat. Iar succesul va trebui măsurat nu în numărul de plătitori de bilete, ci al spectatorilor care vor rezista în sală până la genericul final. Din păcate, puţini vor fi cei dispuşi să iasă la cinematografele de la mall (ah, atât de comode!) pentru a se supune unei cazne a cărei miză nu-i va mulţumi sau al cărei preţ nu sunt dispus să-l plătească. Una peste alta, preferatul meu. Acum aşteptăm the director's cut...

Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu (România, 2010, r: Andrei Ujică, Secţiunea Zilele filmului românesc) Construit din mii de ore de filmări - multe inedite - cu cei care au condus atâta amar de vreme România, filmul alege soluţia deloc facilă a absenţei oricărui comentariu. Lăsând în seama noastră sarcina, de multe ori ingrată, de a ghici numele personajelor "secundare" care apar în diferite ipostaze şi îngreunând prin asta accesul celor mai tineri la o istorie pe care ei au cunoscut-o doar într-o manieră indirectă. Dar aceste amănunte sunt nesemnificative la nivel general. Nu cred că Andrei Ujică şi-a propus să producă o radiografie exhaustivă a regimului Ceauşescu. Adesea, ceea ce vedem sunt nişte omuleţi caraghioşi, surprinşi în întreg ridicolul lor, deopotrivă în situaţii oficiale şi casnice. Cineva chiar vedea în asta o contradicţie: imaginile cu cuplul înotând sau jucând volei sunt de un comic grotesc - o "autobiografie" ar fi trebuit aşadar să le lase la o parte şi să se concentreze asupra aspectelor mai flatante. Păi dacă am şti când suntem penibili, n-am mai fi penibili, nu? Sunt convins că cei doi se considerau grozavi şi admirabili în posturile incriminate. Sau în ipostaza de martiri ai loviturii de stat. Aşa cum tot unei prezumtive ignoranţe îi poate fi atribuită şi secvenţa cea mai gustată de public în care, în timpul unei vizite externe în SUA, în fundal se poate citi scris cu litere de-o şchioapă: Deep Throat (aluzie, desigur, la scandalul Watergate). În fine, cred că e teribil de interesant de studiat modul de poziţionare al generaţiilor succesive de privitori faţă de evenimentele cuprinse în film. Momentul apariţiei lui e, de asemenea, foarte nimerit: la suficientă distanţă de la evenimentele din decembrie '89 pentru a nu mai declanşa retorici exagerat de patetice şi înainte, totuşi, ca interesul pentru această perioadă a istoriei recente să se consume. Ironia ultimă provine din imaginea panoramică pe care am avut-o asupra sălii cinematografului Republica de la nivelul ultimelor rânduri: părea un congres benign, cu oameni relaxaţi şi prietenoşi care priveau la desfăşurarea unui alt congres, îngrozitor de urât, înfăţişat pe ecran...

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.