Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul TIFF 2010

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Probleme româneşti la TIFF, 2010


Adrian Ţion

iunie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Cu filmul românesc şi cu fotbalul se întîmplă cam acelaşi lucru. Atunci când naţionala de fotbal se afirmase pe plan internaţional, lumea umplea stadioanele şi interesul pentru fotbal umfla inimile românilor de mândrie patriotică. Acum, pentru că producţia naţională de filme şi-a cucerit un loc important în ierarhia mondială, filmele româneşti trezesc interes şi această realitate a ieşit în evidenţă şi la ediţia din acest an, a noua, a Festivalului Internaţional de Film Transilvania. Săli pline atât la "filme de festival" cât şi la cele de box office. Mi-e şi teamă să mă gândesc ce se va întâmpla când va intra în dizgraţie, ca şi fotbalul. Vor începe învinuirile, înjurăturile, se vor da în vileag potlogăriile, ca în lumea fotbalului şi a politicului. Se vor acuza între ei Miticii filmului (că sunt şi din ăştia) şi magnaţii (producători unici), certându-se ca pe stadion pentru un loc avantajos în ierarhie. Producţia dirijată va pune multe beţe în roatele tinerilor cineaşti dornici de afirmare.

Pentru a preîntâmpina această stare de lucruri, Victor Rebengiuc a citit de pe scena Naţionalului Proclamaţia de la Cluj în care este atacată propunerea legislativă iniţiată de senatorul Sergiu Nicolaescu privind revenirea cinematografiei la sistemul (nostalgic) centralizat, depăşit. Protestul a fost susţinut de un mare număr de personalităţi din lumea filmului. Aşadar, filmul românesc nici n-a făcut un pas sesizabil înapoi şi lupta pentru "organizarea" producţiei cinematografice pe baze solide, centralizate carevasăzică, a demarat, dacă nu cumva continuă de ani buni îmbrăcând doar forme acutizate, nefireşti, pentru câştigarea hegemoniei în domeniu. E nevoie de aşa ceva? De întoarcerea în trecutul ignobil de acum 15 - 20 de ani? Desigur nu. Dar viaţa bate filmul, arătând cât de actuală şi dorită de unii e întoarcerea în trecut. Şi încă ce întoarcere! Propunerea lui Sergiu Nicolaescu e în ton cu reveniri la intenţii mai vechi. De la centralizare de orice fel la proiecte megalomane nu e decât un pas. Ceea ce n-a izbutit Ceauşescu în lunga sa domnie, deşi cocheta la un moment dat cu ideea, va reuşi - ni se sugerează în mod diversionist - Elena Udrea în plină criză economică şi financiară. Ea propune, cu inconştienţă de ingenuă, construirea unui canal care să lege Bucureştiul de Dunăre. Bucureştiul - port la Dunăre e tot ce ne lipseşte.

În filme să ne duelăm sau în canale să ne măsurăm? Parcă asta ar fi problema. Megalomania totalitară a devenit avertisment cinematografic exprimat la ediţia din acest an a TIFF-ului, dar asta nu îngrijorează pe nimeni. Ascensiunea şi decăderea sunt traiectorii evidente, inevitabile, ale unei aventuri politice la vârf pe care un regizor sârguincios a avut ideea şi răbdarea de a le coagula într-o producţie-document. Un fulminant succes de public l-a avut (la Cluj, nu la Cannes) filmul de 3 ore Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu al lui Andrei Ujică, căci despre el este vorba. Pentru că biografia "conducătorului iubit" şi-a lăsat prea adânc amprenta asupra vieţilor noastre, am refuzat să mai intru în atmosfera "epocii de aur" şi să mai ascult frânturi din discursurile acelui gângav ce ne-a denaturat existenţa prin megalomania sa şi silniciile la care ne-a supus. Mi-a fost destul ce am trăit în ultimii ani ai totalitarismului. Pentru noile generaţii, filmul lui Ujică poate fi o lecţie de istorie şi a fost primit cu interesul cuvenit de acest segment al publicului prezent la unica proiecţie din cadrul festivalului clujean.

Fericire de import

Felicia vine de la felix, felicis şi înseamnă "fericit, norocos, fertil". E normal ca ea, Felicia, personajul lui Răzvan Rădulescu, să aibă un statut privilegiat în familie, adică să fie "înainte de toate" celelalte probleme ale părinţilor ei care nu ştiu cum să-i mai facă pe plac fiicei lor de 40 de ani, venită în vizită din Olanda. Dar Felicia nu e posesoarea unei fericiri de import. E divorţată de soţul olandez, are un copil cu care vorbeşte la telefon, caută să mulţumească pe toată lumea, uitând uneori de ea. Filmul lui Răzvan Rădulescu şi al Melissei de Raaf Felicia, înainte de toate ia în vizor (parcă anume pentru a agasa şi a toca mărunt impedimentele ivite în calea eroinei) trenanta suită a eternelor probleme româneşti, fără să-ţi dea senzaţia că ele pot fi depăşite la o adică sau chiar anulate de puterea protagonistei de a se detaşa de ele. Dibăcia scenariştilor (tot Răzvan Rădulescu şi Melissa de Raaf) se exercită în direcţia tatonării îndelungate a feţelor realităţii prin replici înţesate de observaţii anodine, circumstanţiale. Dialogul curge firesc, e bine articulat, dovedind o atentă preocupare pentru amănuntul relevant totuşi.

Premiul obţinut pentru Cel mai bun scenariu e pe deplin meritat, soliditatea şi frumuseţea textului ies în faţă, dar parcă ceva lipseşte filmului, poate la nivel de regie, de concepţie şi de ritm pentru a-l scoate din liniaritatea şablonardă a acţiunii. Felicia se pregăteşte să se întoarcă în Olanda la fiul ei, urcă în taxi împreună cu mama sa, ajunge cu întârziere la aeroport, pierde avionul, încearcă să prindă altă cursă şi în cele din urmă se întoarce în apartamentul părinţilor, urmând să plece în ziua următoare. Focalizarea pe trenantele probleme româneşti e limpede de la un cap la altul al peliculei, psihologia personajelor fiind schiţată cu o mână tremurândă. Stânjeneala convieţuirii cu părinţii în strâmtul apartament de bloc, banii daţi mamei şi apoi ceruţi înapoi de Felicia pentru plata unor penalităţi, tracasantele apeluri telefonice pentru chemarea unui taxi, aglomeraţia din traficul bucureştean, comentariile şoferului, impasibilitatea la limita comportamentului civilizat a angajaţilor aeroportului vizavi de ghinionul Feliciei, lungile discuţii pe mobil în română şi olandeză, lentoarea derulării acţiunii, toate acestea îţi creează o tensiune negativă menită să respingi subiectul în sine, construit, paradoxal, după cum spuneam, aproape fără cusur. Personajele sunt prinse în acest cerc vicios al (să le spunem) neajunsurilor româneşti şi nu se mai pot desprinde din el. Asta am înţeles din devoalarea unei tematici ridicate riscant din banalitatea cotidianului la dimensiunea unui lungmetraj cu ambiţii de intruziune în actualitatea românească.

Contribuţia actorilor colorează destul de vioi desenul plat al acţiunii din Felicia, înainte de toate. Pentru rolul interpretei principale din film, Ozana Oancea a fost răsplătită cu două premii importante. Premiul Zilele Filmului Românesc pentru debut, oferit de Ursus şi premiul pentru Cea mai bună interpretare oferit de Vitrina Advertising. Acest premiu a fost atribuit ex-aequo şi lui Victor Rebengiuc pentru prestaţia din Medalia de onoare. În paranteză fie spus, în seara decernării premiilor, când Victor Rebengiuc, emoţionat, n-a putut pronunţa numele partenerei din Medalia de onoare, e vorba de Camelia Zorlescu, Ozana Oancea l-a ajutat colegial. Felicia creată de Ozana Oancea e un personaj complex. Chiar dacă nu e o femeie fericită, ea ştie să-şi păstreze calmul şi luciditatea, ba chiar zâmbetul, are toate atributele unei feminităţi demne şi delicate, e o luptătoare interiorizată înainte de toate, capabilă să-şi asume cu discreţie responsabilităţile vieţuirii în două spaţii culturale deosebite. O secundează cu prezenţă de spirit ce ricoşează nu de puţine ori în comic involuntar Ileana Cernat în rolul mamei. Ocultat de prezenţa femeilor excesiv vorbăreţe pare tatăl Feliciei interpretat decent de firavul Vasile Mentzel.

Caravana ideologizării

La Caravana cinematografică am vrut să mă pun în situaţia unui nostalgic. Titlul nuvelei lui Ioan Groşan conţine un strop dintr-o virtuală magie cinematografică din acei ani ai proiecţiilor primitive, rudimentare, chiar dacă prozatorul se foloseşte de sintagmă doar ca pretext pentru a ridiculiza misiunea activiştilor din partidul comunist trimişi pe teren să "culturalizeze" masele de ţărani. Dacă Titus Muntean ar fi speculat un singur moment de farmec vizavi de magia imaginii, derivat, să spunem, din celebrul Nuovo Cinema Paradiso al lui Giuseppe Tornatore, poate că filmul ar fi reuşit într-o oarecare măsură să se salte din atmosfera preponderent sumbră, trasă în cadre întunecoase, apăsătoare.

Dar n-a fost să fie. Cunoscuta nuvelă a optzecistului Groşan nu conţine niciun element de reverie asupra invenţiei fraţilor Lumière. Nostalgiile pentru aceste practici din anii '50 - '60 de proiecţii cinematografice prin cămine culturale săteşti nu-şi găsesc justificarea, deşi în aceste condiţii au rulat sumedenie de filme din neorealismul italian şi nu numai. Filmul lui Titus Muntean marşează exclusiv pe aspectele negative ale imixtiunii ideologiei comuniste în viaţa cumpătată şi domoală a sătenilor ardeleni. În loc de fascinaţie avem refuzul. Efectul e invers. "Misiunea" lui Tavi, activistul venit de la centru să proiecteze filme de propagandă pentru săteni, e privită cu dispreţ. Acestuia i se spune evaziv că oamenii "sunt plecaţi la oraş" (?) şi deci nu are cine să participe la vizionarea filmelor ruseşti de propagandă. Sarcasmul iniţial al prozatorului se transformă în comedie neagră prin îngroşarea ironiei şi accentuarea oprobiului celor câţiva săteni faţă de ideologizarea forţată. Cei însărcinaţi să-l sprijine în activitate pe "tovarăşul Tavi" se ploconesc în faţa lui ca şleahta corupţilor în faţa presupusului revizor gogolian.

Comunitatea acceptă să facă mici compromisuri formale, pentru a ieşi bine din confruntarea cu cel trimis de la centru. Oamenii întind o masă, pun la uscat pelicula udă cu bobina căzută în apă, directorul şcolii (învăţător de modă veche) ţine un discurs sforăitor. Scenelor mocnit conflictuale dintre activistul Tavi şi tripleta autorităţilor locale (primar, director, poliţist) li se adaugă secvenţa brutală a violului de la sfârşitul filmului. Lui Tavi i se pune pata pe delicata bibliotecară Corina, dar nu ştie cum să procedeze pentru a o cuceri. Pentru a nu se mai simţi frustrat, o violează. Intenţia realizatorilor a fost de a sublinia că micilor compromisuri le urmează drama şi că ideologia bolşevică, al cărei reprezentant este impulsivul Tavi, nu s-a putut impune decât prin forţă. Violul se consumă în timp ce bărbaţii joacă liniştiţi cărţi în foişorul devenit o altă "poiană a lui Iocan". Nu ştiu dacă această conotaţie e suficient de bine exprimată în film ca metaforă de sinteză a abuzurilor făcute de puterea comunistă în "obsedantul deceniu şase" al secolului trecut.

De la intrarea caravanei în satul Mogoş şi până la ieşire plouă îndesat, multe scene consumându-se sub stropii agasanţi care biciuiesc necruţător feţele personajelor, dar şi caractere, sensibilităţi, comportamente, mentalităţi. Regizorul a adunat actori din zone lingvistice diferite şi i-a pus să vorbească ardeleneşte. Asta nu i-a prea reuşit, deşi s-a bucurat de contribuţia unor actori redutabili. Energic, dur şi convingător e mai ales Dorian Boguţă în rolul "tovarăşului" Tavi, subliniind cu tact incultura şi mitocănia de partid a personajului. Mircea Diaconu în Tanasie este mai mult şters şi creionat prea plăpând, combinând timid limbajul rural cu cel urban. Iulia Lumânare este o bibliotecară veridică din satul ardelenesc al anilor '60. Gingăşia nativă pe care o scoate în evidenţă subliniază explicit şi vulnerabilitatea personajului. Din şirul îngroşărilor teatrale spre absurd ale secvenţelor evocatoare din perioada proletcultismului românesc avem un flashback, simbolic tratat, în care domnişoara Corina, bibliotecara, primeşte şi aşează cărţile (toate legate în roşu biruitor) cu operele lui Marx, Engels, Lenin. Două prezenţe clujene nu pot trece neobservate, deşi contribuţia lor e doar episodică în Caravana cinematografică. Este vorba despre actriţele Melania Ursu (doamna Benea) şi Maria Seleş (Ilca).

Recunoaşterea valorilor naţionale

Dramele mai vechi alternează cu cele mai noi abordări ale obsesiilor personale analizate când în registru grav, când de-a dreptul comic. Din trecutul neguros al "obsedantului deceniu" sărim în prezentul obsesiv pentru a ne limpezi confuziile în legătură cu el. Este drama pe care o trăieşte pensionarul Ion în filmul lui Călin Peter Netzer Medalia de onoare, construit pe scenariul lui Tudor Voican. Subiectul porneşte de la un fapt real. Un pensionar se trezeşte medaliat pentru nişte fapte eroice din al doilea război mondial, despre care el nu ştie nimic sau nu-şi mai aduce aminte. Confuzia de nume, căci altcineva trebuia să fie medaliat, naşte în Ion, pensionarul de 75 de ani vanităţi reprimate. Mai mult chiar, medalia primită îi schimbă existenţa. Din marginalizat şi ratat, tolerat de o nevastă rece, distantă, omul nostru devine important şi împlinit. Pensionarul nu e altul decât Victor Rebengiuc, actorul exemplar care mai dă încă o dată dovada talentului său excepţional. Jocul lui pune în evidenţă gama nuanţelor de creştere şi descreştere a respectului faţă de sine şi faţă de ceilalţi în funcţie de acordarea şi retragerea medaliei. Pensionarul Ion se agaţă de această medalie ca de un ultim colac de salvare azvârlit de destin întâmplător, ignorând cu îndârjire demenţială aproape faptul că e victima unei confuzii, prilej pentru a-şi clădi la bătrâneţe o virtuală onorabilitate, râvnită în secret o viaţă întreagă, dar de care n-a avut parte.

Personajul creat de Victor Rebengiuc are multe asemănări cu măruntul funcţionar al lui Gogol din nuvela Mantaua. Ca şi Akaki Akakievici îndrăgostit de mantaua sa, pensionarul Ion (nici nu se putea un nume mai banal) nutreşte pentru medalia sa o dragoste ieşită din comun. Ea îl face să se simtă alt om. Ea îl pune în rândul eroilor veneraţi şi omagiaţi de însuşi preşedintele ţării. Ea îi dă ocazia să se pună în slujba binelui comun, acţionând de pe poziţia de medaliat în ajutorul colocatarilor. Ea îl face fericit numai imaginându-şi că va fi altfel văzut de soţia urâcioasă şi de fiul aflat la mare distantă. Desigur, totul este o iluzie. Fantasma măririi e pe cale să dispară în momentul când medalia îi este smulsă brutal din piept, dar Ion nu se lasă. Îşi face rost de o copie fără valoare ca iluzia fericirii să continue.

Medalia de onoare ia în colimator, prin intermediul eroului său, alte probleme româneşti, jenant actuale, precum încălzirea deficitară la bloc, restanţa plăţii cheltuielilor pentru utilităţi, economiile pensionarilor, dispreţul funcţionarilor faţă de contribuabili, plicul înmânat în mod rizibil preşedintelui pentru rezolvarea unor cerinţe cetăţeneşti ale colocatarilor şi alte sechele mai vechi sau mai noi ale tranziţiei ce fac încă specificul naţional turnat în filme. Realizarea lui Călin Peter Netzel, film bine lucrat, beneficiind de un scenariu solid şi de contribuţia unor actori de marcă, printre care se numără Camelia Zorlescu, Ion Lucian şi Radu Beligan, a primit prestigiosul premiu pentru cea mai bună regie şi, după cum am mai amintit, premiul pentru cea mai bună interpretare lui Victor Rebengiuc. Tot la capitolul "probleme sau gafe româneşti" ţin să anexez întâmplarea petrecută în sala cinematografului Victoria, când unul dintre tinerii voluntari ai TIFF-ului, pus să păstreze locurile rezervate invitaţilor, nu l-a lăsat să se aşeze pe scaun pe însuşi... Victor Rebengiuc. Aşa ne cunoaştem şi ne recunoaştem valorile!

O adiere proaspătă de primăvară

Dintr-o perspectivă total înnoită şi cu 180 de grade abătută de la rigiditatea pudibonderiilor răsuflate sunt privite şi abordate problemele româneşti stringent acaparante în Bună, ce faci? Titlul sună ca un fel de agaţament pe net şi chiar asta este. Limbajul dezinhibat al adolescenţilor îndrăzneţi şi obraznici devine baza replicilor necenzurate din această comedie jumătate spumoasă, jumătate romantică, dacă vrem să situăm filmul lui Alexandru Maftei în sintagmele acreditate. În lâncezeala vieţii de cuplu intervine... internetul. Cei doi soţi, Gabriel şi Gabriela, după douăzeci de ani de căsnicie, se lasă prinşi în vraja de pe chat a unor legături iluzorii, extraconjugale. De aici derivă tot felul de incidente hazlii, ingenios rezolvate, flirtul pe computer asigurând combustia necesară dezvoltării comicului de situaţie. Performanţele în materie de sex ale băiatului lor, un licean fără complexe, pigmentează naraţiunea cu un şir de confesiuni picante. Dintr-un băiat dat naibii, adolescentul se transformă treptat într-un personaj pozitiv, îndrăgostindu-se de tocilara clasei şi obţinând, în limpede traseu didacticist, performanţe remarcabile la învăţătură.

Personajele sunt vii, ritmul derulării acţiunii extrem de alert, aşa încât n-ai timp să observi eventualele inadecvări între potenţialul comic al scenelor şi randamentul actorilor. Filmul n-a primit decât un premiu de simpatie din partea publicului, care s-a manifestat de-a dreptul entuziast în timpul şi după proiecţie. Autorul unei comedii reuşite se poate mulţumi cu o asemenea reacţie. La fel şi echipa lui Alexandru Maftei, compusă din Dana Voicu, Ionel Mihăilescu, Paul Diaconescu, Jordi Garcia, Ana Popescu şi Adrian Păduraru.

Multe filme din această ediţie a TIFF-ului au avut focalizarea subiectului pe criza cuplului ajuns la vîrsta mijlocie a convieţuirii, printre care aş putea aminti Alegerea Lenei / Non ma fille, tu n'ira pas dancer al francezului Christophe Honore, Infidelitate / Heaven's Heart, producţie Suedia, Danemarca sau O soluţie raţională / A Rational Solution, al suedezului Jorgen Bergmark. Printre acestea, unele îmbibate din plin cu stres comunicaţional sau numai austeritate nordică, Bună, ce faci? trece ca o adiere proaspătă de primăvară.

În bună măsură şi TIFF 2010, în toată complexitatea manifestărilor sale, a trecut peste burgul medieval ca o adiere proaspătă de primăvară.




 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2010


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Adrian Ţion


Alte articole

 Un ritual anual - TIFF, 2010, Răzvan Penescu
 Declaraţie de dragoste pentru Reconstituirea, Iulia Blaga
 Surpriză pentru cinefilii clujeni: Cinemateca TIFF, 2010, Comunicat de presă
 Impresii post-festival - TIFF, 2010, Andrei Ciorică, Tudor Jurgiu, Georgiana Madin, Lucian Munteanu, Irina Trocan
 Kinosseur: Special TIFF 09 - Wim's Movies, Andrei Creţulescu
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2010


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer