Au fost şi unele deziluzii, căci de-acum se aşteaptă şi se cere mult de la cei mulţi ce vin, festivalul este prea generos cîteodată, dar el are, aşa cum am spus, prea multe chipuri pentru a nu regăsi în atmosfera sa unică sursa unor satisfacţii şi amintiri de neuitat: de la conferinţele magistrale la lansările de carte şi, cum s-a spus mai în glumă, mai în serios, de la o întreagă "constelaţie de personalităţi" la spectacolele de un internaţionalism federativ.
Au fost, mai întîi, Maeştrii, lecţia de teatru a unui Peter Brook, prin intermediul unui spectacol à sa manière, sau Eugenio Barba, venit în persoană să-şi expună crezul şi să ne convingă prin două dintre spectacolele sale. A fost un moment istoric important, chiar dacă prezenţa lor în teatrul contemporan e mai puţin vizibilă astăzi. Dar, venind astăzi să aducă la bonne parole a unui timp magic ce a fost, ei împlinesc faţă de publicul român, multă vreme rupt de realitatea teatrală internaţională a anilor '60 sau '80 o misiune aproape istorică, de care vor profita în primul rînd tinerii. (Brook şi Barba au putut fi prezentaţi astfel de profesorul George Banu, ce a urmărit îndeaproape teatrul lor, al cărui excelent cunoscător este). Aş cita aici şi întîlnirea cu sectacolul lui Pippo Delbono, Poveşti de iunie, mai puţin un "eveniment spectacular" cît un eveniment existenţial şi lecţia unui mare artist al scenei, capabil să controleze emoţia şi relaţia vie cu publicul. Au fost apoi marile spectacole ale Teatrului Naţional "Radu Stanca", care revin şi vor reveni în fiecare an: în estetici şi la dimensiuni diferite, am revăzut Faust-ul lui Silviu Purcărete, piesa sa de rezistenţă, Turandot în viziunea lui Zholdak, ajutat în rarele interstiţii pe care le lasă textului de verbul precis al Liei Bugnar şi de acum vajnicul Un tramvai numit Popescu, condus de Gavril Pinte, ce cutreieră, precum olandezul lui Wagner, drumul de la cimitir către Răşinari... Mihai Mănuţiu a venit şi el cu două superbe reluări, căci spectacolul Bacantele făcut cu actori din Istanbul reia modelul sublim de odinioară, şi mai ales Electra, peste care au trecut anii fără să-i ştirbească nimic din violenţa fervoarei sacre de la premieră, ritmată de cîntecele de jale şi de moarte ale grupului Iza din Maramureş.
Aş fi vrut să văd ultimul său spectacol cu Hecuba de la Iaşi, dar, aşa cum ne învaţă Ecleziastul, text pe care Măniuţiu îl cunoaşte bine, este un timp pentru toate. Straniu şi deosebit de puternic a fost un Oedip venit din Japonia (Yamanote Jijosha), care ne fascinase anul trecut cu un Titus Andronicus după Shakespeare. De astă dată, mitul lui Oedip este coşmarul unei fete ce visează şi joacă în faţa noastră legenda antică. Un teatru numai cu femei, ce inversează codurile teatrului japonez tradiţional, unde jucau numai bărbaţi. Aici li se rezervă rolul corului care intervine cu o rară violenţă, jucînd repetitiv scena uciderii bătrînului rege Laios. Momentul orbirii lui Oedip aduce o rezolvare deosebit de sugestivă: actriţa sparge ecranul unui televizor ce sclipise pînă atunci în mijlocul scenei, scena se întunecă, imaginile au dispărut. Teatrul Yorick, din Tîrgu Mureş, a venit cu spectacolul Gianinei Cărbunariu, 20/20 (despre ciocnirile interetnice din martie 1990 de la Tîrgu Mureş), jucat la Hala Simeron. O formulă de teatru ce surprinde, ca de obicei, la Gianina Cărbunariu, un spaţiu real şi mental creat din jocul şi corpurile actorilor, a cărui semnificaţie politică şi civică depăşeşte cadrul unui spectacol obişnuit - şi, cu toate acestea, emoţia era prezentă.
În penultima seară de festival, am urcat drumul ce ducea către Cetatea Cisnădioarei, pentru monologul Alinei Nelega, Hess, cu Nicu Mihoc. În acest spaţiu de taină şi mister, spovedania apocrifă a criminalului nazist, dansînd pe culmile abjecţiei, a răsunat cu o limpezime cutremurătoare, în regia lui Gavril Cadariu, extrem de exactă, de o mare fineţe şi eficacitate. În fine, spre miezul nopţii, cînd celelalte scene îşi stingeau luminile, timp de patru seri, la Clubul Zebrano, Teatrul LUNI de la Green Hours a descins cu doza de impertinenţă şi de provocare atît de necesare; de la falsul băiat rău, la începuturile lui, Peca Ştefan, la scrisul extrem de suplu şi de inteligent al Liei Bugnar, printre Fir'mituri şi Felii (spectacol lectură la Librăria Humanitas), ciugulite cu o extremă plăcere...
Ar fi prea mult sau prea emfatic să spunem Et in Arcadia ego, poate, de ce nu?, căci exclamaţia poate fi temperată de un zîmbet nostalgic şi autoironic în colţul gurii.
Descarcă programul FITS 2010 aici.