Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Articole diverse

Cînd eşti artist, eşti mereu undeva între adevăr şi mască


Matei Martin, un interviu cu Isabelle Huppert

Dilema Veche, iunie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Isabelle Huppert e provocatoare, subtilă, severă, tandră, extravagantă, preţioasă, isteaţă, seducătoare, maternă, tăioasă, glacială, ispititoare etc. Figura ei e cunoscută: a jucat în zeci de filme şi spectacole de teatru, chipul ei apare pe coperta revistelor din lumea întreagă. Expoziţia Femeia cu portrete (prezentată de Institutul Francez la Sala "Dalles") e o colecţie a celor mai reuşite ipostaze ale actriţei. E vorba de 120 de portrete realizate, în diverse epoci, de fotografi precum Henri Cartier-Bresson, Helmut Newton, Jacques Henri Lartigue, Robert Doisneau, Juergen Teller.

Matei Martin: Ce sentiment vă stîrneşte (re)vizitarea acestor fotografii, realizate acum mulţi ani?
Isabelle Huppert: Găsesc că spaţiul în care are loc această expoziţie la Bucureşti este foarte potrivit, pentru că sala are o energie cu totul specială, iar modul în care au fost înşirate fotografiile chiar oferă expoziţiei un fir conducător, o poveste. La Sala "Dalles" am putut expune întreaga serie de fotografii, într-un spaţiu generos - cred că vizitatorii le vor putea admira în toată splendoarea lor şi vor putea urmări exact felul în care a lucrat fiecare artist în parte. La atîţia ani după iniţierea acestui proiect, mă amuză să văd cum arată expoziţia în locuri diferite. Vă daţi seama că o cunosc deja foarte bine, aşa că, în ceea ce mă priveşte, partea interesantă e s-o redescopăr în alte spaţii şi să urmăresc reacţiile publicului.

M.M.: De regulă sînteţi modestă, însă o expoziţie cu fotografii personale ar putea părea o formă de narcisism. Cum de aţi iniţiat acest proiect?
I.H.: Dimpotrivă, am încercat să evit narcisismul pompos... Am adunat fotografii mai vechi sau mai noi, de pe scenă sau din afara platourilor de filmare. Cei doi curatori şi-au dat seama că există un număr impresionant de artişti foarte talentaţi şi cunoscuţi care m-au fotografiat. Aşa că au încercat să-i urmărească pe ei în această expoziţie. Proiectul se referă mai degrabă la arta portretului decît la mine. E una şi aceeaşi persoană văzută de 120 de fotografi diferiţi. E ca un revelator...

M.M.: În care dintre aceste portrete vă regăsiţi cel mai bine?
I.H.: Mă regăsesc în toate. Fie că sînt naturală, fie că sînt deghizată, machiată, toate fotografiile mă reprezintă. Cînd eşti artist, eşti mereu undeva între adevăr şi mască. Asta înseamnă să fii tu însuţi.

M.M.: Şi atunci cînd pozaţi interpretînd un rol - fotograful vă îndeamnă să zîmbiţi sau să priviţi într-un anume fel spre obiectiv. E un rol în care poţi să minţi sau să spui adevărul. Cum vedeţi această relaţie cu aparatul de fotografiat? Cu fotograful?
I.H.: Nu cred că îţi pui atîtea întrebări cînd pozezi. E la fel ca în cinema. Impulsul vine înainte de reflecţie. Sînt gesturi adesea inconştiente. Desigur, sînt şi momente pregătite. De pildă, cînd lucrez cu Philip-Lorca diCorcia, există o mizanscenă, o pregătire prealabilă, el imaginează un întreg scenariu pentru seria fotografică. Juergen Teller "produce" şi el o ficţiune, atunci cînd concepe un pictorial. Însă în clipa în care se face fotografia propriu-zisă, mizele sînt altele. Nu degeaba Henri Cartier-Bresson vorbea de "momentul decisiv"...

Trash dar frumoasă

M.M.: Apropo de Juergen Teller: în primă instanţă i-aţi refuzat cel puţin una dintre fotografiile realizate pentru acest proiect. De ce?
I.H.: Da, dar am acceptat altele. După părerea mea, Juergen Teller are momente cînd merge cam prea departe cu estetica urîtului. Eu ştiu exact care îmi sînt limitările şi pînă unde pot să merg. Există limite pe care nu vreau să le depăşesc. Sînt convinsă că pot fi trash rămînînd, totuşi, frumoasă. Dincolo de asta, eu nu mai pot să merg. Altminteri, Teller e un fotograf foarte bun.

M.M.: Se spune despre anumiţi regizori că au actori-fetiş. În cazul dvs. e valabil şi invers: Isabelle Huppert are regizori-fetiş. Cum vedeţi acest raport?
I.H.: Într-adevăr, reciproca e valabilă. Există regizori care vor să lucreze mereu cu mine şi eu accept (aproape) de fiecare dată. Nu e neapărat vorba de fidelitate, ci de dorinţa de a juca sub îndrumarea lor.

M.M.: De ce îi iubiţi atît de mult pe Chabrol, pe Jacquot?
I.H.: Întîi şi întîi pentru că sînt nişte oameni foarte agreabili şi îmi place compania lor. Sînt oameni inteligenţi, cu care pot vorbi despre orice, despre literatură, despre muzică, despre istorie... Sînt fenomenali. Am nevoie şi de asta, am nevoie de o formă de universalism. Pe de altă parte, sînt atît de talentaţi încît totul vine ca de la sine, poţi lucra foarte uşor cu ei pentru că ştiu clar ce vor, ştiu cum să-ţi ceară. Nu am cum să intru în conflict cu ei, iar eu urăsc conflictele. Cînd mi se întîmplă - şi se întîmplă foarte rar - îmi e foarte greu. Atunci cînd accept un rol, ader mie în sută la viziunea regizorului. Cinemaul foloseşte toate resursele posibile. E ca un animal imens care înghite tot şi digeră tot - inclusiv conflictele. Haneke îmi inspiră şi el aceeaşi siguranţă - tocmai pentru că e foarte bun, am putut face La pianiste fără nici un fel de problemă.

Iubită, dorită, aşteptată

M.M.: Cum v-aţi pregătit pentru acest rol?
I.H.: Întîi de toate, e un rol care m-a obligat să mă repoziţionez în legătură cu istoricul relaţiei mele cu Haneke. El a vrut să filmeze cu mine de mult timp. Pentru o actriţă nu există vreun dar mai de preţ decît să se ştie iubită, dorită, aşteptată de un regizor ca Haneke. În plus, e genul de cineast care nu pune la suflet dacă-l refuzi. Mai întîi mi-a propus să joc în Funny Games, iar eu n-am vrut. Dorinţa lui de a juca cu mine a rămas intactă. Apoi m-a invitat la Time of the Wolf; din diverse motive producţia a fost amînată, iar cînd s-a reluat, n-am mai putut eu. În cele din urmă mi-a propus La pianiste. Aveam deja ani de aşteptări în urma noastră. Cînd mi-a propus acest rol, mi-a zis că, dacă îl refuz, n-o să mai facă filmul deloc. Am acceptat să joc.

M.M.: Jucaţi şi în spectacole de teatru, dar mult mai rar decît în filme. Cum vă alegeţi proiectele?
I.H.: Joc rar în spectacole de teatru. Şi în acest caz aleg regizorul, la fel la film. Nu există spectacol sau film fără privirea unui regizor mare.

M.M.: În ce constă diferenţa de a juca pentru teatru sau cinema?
I.H.: Teatrul e o experienţă vie, cu oameni vii în faţa unor oameni vii. Filmul e un obiect în faţa unor oameni vii. E fundamental diferit. Teatrul înseamnă ritual şi coduri precise. E un fel de condamnare la moarte - trebuie să fii acolo, să-i simţi cruzimea. În plus, trebuie să inventezi mereu forme de expresie noi.

M.M.: Condamnare la moarte? Mulţi actori de film văd în teatru o formă de evadare din lumea mult mai constrîngătoare a filmului...
I.H.: Astea sînt clişee, sînt nişte afirmaţii naive. Şi în cinema, şi în teatru poţi fi în acelaşi timp constrîns şi liber.



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Spacer Spacer