Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Stepford wives

Păpuşi zîmbăreţe - The Stepford Wives


Andrei Gorzo

Dilema Veche, septembrie 2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Dacă vă hotărîţi să mergeţi la The Stepford Wives / Neveste perfecte, încercaţi să ajungeţi la timp. În ultima vreme, genericul pare să urce din nou în topul motivelor de a vedea un film hollywoodian, către poziţia pe care o deţinea la sfîrşitul anilor '50 - perioada de apogeu a colaborării dintre Hitchcock şi Saul Bass. Genericul de la Spider man 2, cu reţelele de fire care se reorganizau la nesfîrşit pentru a încadra fotografii şi desene, era o bucurie; la fel şi genericul de la Intolerable cruelty, cu dezmăţul său de inimioare şi amoraşi, care-i lansa pe fraţii Coen pe traiectoria lor ironică, antiromanţioasă; la fel şi în Down with love, unde numele actorilor şi realizatorilor se înclinau conform etichetei de la sfîrşitul deceniului şase, iar culorile parcă sărbătoreau, cu tărăboi, ziua lui Doris Day.

Genericul de la Neveste perfecte - frigidere din care ies minunăţii, maşini de spălat prezentate de gospodine fericite - e o nouă întoarcere în epoca aceea dinaintea emancipării sexuale şi un nou prilej de bucurie, deşi nu pare să anunţe lucruri grozave: valorile Americii de-atunci - întreaga prosperitate, întregul filistinism - au fost satirizate de prea multe ori. E uşor să vezi numai spălarea pe creier, ignorînd faptul că, înainte de a afla că sînt nişte încuiate şi că trebuie să se elibereze urgent, multe gospodine americane fuseseră pur şi simplu fericite. Oricum, după acest generic retro ne trezim în lumea televiziunii de azi, unde o femeie cît se poate de modernă (Nicole Kidman), creatoare de reality show-uri despre războiul sexelor (aranjate astfel încît bărbaţii să iasă umiliţi), are o criză de conştiinţă. Alături de copii şi de soţul neglijat (Matthew Broderick), ea evadează din New York şi din viaţa modernă care a transformat-o într-o scîrbă egoistă şi ajunge în Stepford, Connecticut, un orăşel avansat din punct de vedere tehnologic şi rămas în anii '50 din toate celelalte puncte de vedere. Mulţumirea tembelă pe care toate soţiile din oraş par să o găsească mulţumindu-şi soţii în toate felurile, 24 de ore din 24, are de ce să consterneze, dar, pentru un suflet ca al eroinei - metropolitan, corupt, tinzînd spre negrul costumelor ei -, o rochiţă roz şi o carte de bucate pot reprezenta salvarea. Sau nu.

N-am citit romanul lui Ira Levin şi nici n-am văzut prima adaptare cinematografică, scrisă de William Goldman. Pauline Kael mi-a tăiat cheful de a face cunoştinţă cu aceste lucrări, scriind în 1975 că “romanul putea fi scris şi de un computer” şi că filmul, “primul horror gotic feminist”, e “literal într-un fel ce duce cu gîndul la o boală incurabilă”. Oricare o fi fost adevărul, ideea simplă (dacă nu simplistă) a lui Levin - că, după atîta feminism, bărbaţii continuă să nu vrea femei, ci păpuşi teleghidate - s-a lipit de public. Remake-ul s-a vrut mai comic, mai agil, mai puţin impresionat de propriul avertisment, şi Frank Oz părea regizorul potrivit; nu numai că lucrase la cîteva dintre cele mai însorite farse ale lui Steve Martin, dar mai şi dovedise, prin colaborarea sa cu Muppets-ii, că n-are nimic împotriva păpuşilor. Într-adevăr, păpuşile zîmbăreţe cu care s-au însurat bărbaţii din Stepford ştiu cîteva scamatorii tari (nu sînt doar sclavele, ci şi bancomatele soţilor), iar Glenn Close, în rolul stăpînei lor, pune stăpînire şi pe film, ţinînd un curs de aerobică (“Hai să fim toate maşini de spălat!”), asigurînd strigăturile la balul de 4 Iulie (“Armăsarii din Stepford îşi iubesc iepele - Iu-huuu!”) şi reuşind să păstreze, în tot acest timp, un surîs de dimensiunile unei felii de pepene.

Un film care o aprovizionează constant cu replici bune pe minunata comediană Bette Midler, care găseşte loc şi pentru calităţile de dansator ale lui Christopher Walken şi, cu toate astea, nu durează mai mult de o oră şi jumătate, merită lăudat pentru viteza sa. Dar viteza e doar una din calităţile marii comedii americane. Cealaltă calitate - arta de a se adapta din mers, fără a încetini, la schimbările cele mai aiuritoare, sau de a lua o curbă spectaculoasă, descoperind un nou decor, chiar şi o nouă poveste - lipseşte aici. În ultima jumătate de oră, cînd face saltul de la comedie la coşmar hi-tech, filmul se pomeneşte în aer; mai dă puţin din picioare, dar tot cade. Şi nu merită prins în cădere; secvenţa în care eroina e pe punctul de a fi “stepfordizată” (adică spălată pe creier) de propriul ei soţ şi încearcă să-l oprească, întrebîndu-l dacă o femeie sintetică mai poate iubi, nu e mai puţin sintetică decît feminitatea nevestelor din Stepford.



 Toate articolele despre Stepford wives


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer