În spiritul intermediatic deprins de la Fluxus, No Wave conectează cinematografia, muzica underground, literatura şi performance-ul într-un concept integral pus la cale de un colectiv de artişti pentru care delimitările dintre arte sunt nesemnificative şi atitudinea se adaptează la orice mijloace de exprimare. Scena muzicală este premisa şi liantul ideatic al curentului pentru că marchează stilurile de viaţă şi spiritul vremii, cât să devină componenta de bază într-o realitate inevitabilă, iar în jurul acestei realităţi va evolua orice formă artistică de raportare la prezent. Textura abrazivă şi formulele avangardiste de downtown music, influenţate de drone-ul minimalist în stil La Monte Young, îşi vor extinde imagistica şi energia anti-tradiţională asupra tuturor formelor de artă derivate din scena No Wave.
Ce este?
"No Wave-ul se defineşte prin disonanţă, refuzul melodiei, al tradiţiei şi indiferenţă faţă de aşteptările publicului" (Lydia Lunch)
Ce face un anumit film / album / proiect să fie No Wave, ce înseamnă şi cum a ajuns să se numească aşa sunt explicaţii care care ţin mai mult de legende urbane, poveşti şi anecdote. Spre deosebire de alte mişcări artistice care subliniază în istoria proprie momentul şi contextul în care au fost denumite într-un fel sau altul, în cazul No Wave aspectul este ori negat cu totul, ori deschis interpretărilor. Varianta cea mai vehiculată se leagă de un interviu acordat de Lydia Lunch lui Roy Trackin. Trackin este jurnalistul underground care a dedicat cel mai mult spaţiu documentării cu privire la boema artistică din Lower East Side, prin articolele lui din New York Rocker şi The Soho Weekly News. Întrebată dacă muzica pe care o cântă cu Teenage Jesus and the Jerks este New Wave, Lydia Lunch declară ironic că ar fi "more like No Wave", şi de aici denumirea "oficială", care nu a fost niciodată asumată serios sau folosită intenţionat de membrii comunităţii care trece sub numele respectiv.
Alte interpretări leagă negaţia din titlu de revista NO, care cuprindea cronici din scenă. Mark Masters îl citează pe James Chance (saxofonist, James Chance and the Contortions) concluzionând "No Wave a fost o etichetă pe care jurnaliştii au scornit-o la vremea apariţiei lui No New York. Nimeni nu discuta despre No Wave înainte." No New York este o compilaţie apărută în '78, în urma unui festival ţinut în luna mai a acelui an, şi joacă rolul de prim document care atestă o scenă / mişcare / un set compact de idei şi un colectiv de artişti care le aplică şi ulterior vor trece sub numele de No Wave. Brian Eno este producătorul şi curatorul acestei înregistrări care cuprinde trupele Teenage Jesus and the Jerks, Mars, The Contortions şi DNA. Nume care ne duc la genericele filmelor de Amos Poe, Scott B, Beth B, Vivienne Dick, James Nares sau John Lurie.
Cum arată?
Nici cosmogonia cinematografică nu a scăpat de versiunea anecdotică despre un anume Freddy the Fence de pe East Huston Street, vânzător neautorizat de camere super-8mm la preţuri mici, care ar fi provocat indirect valul de filme ce urma să apară. Cert este că pe la mijlocul anilor '70 în Lower East Side-ul unui No New York şi în acelaşi timp cu revoluţia muzicală înrudită, începe să se contureze una din cele mai influente explozii underground - Cinema-ul No Wave, numit şi New Cinema. Iar ecourile nu s-au oprit doar la mişcările underground viitoare, de altfel adorabile, cum este Cinema of Transgression, ci au devenit destul de populare prin opera regizorilor independenţi care s-au format în cadrul acestei scene (Jim Jarmusch, Tom DiCillo, Vincent Gallo).
Termenul de scenă nu este folosit nici în sens metaforic, nici în sensul teatral, deşi teatralitatea nu a fost niciodată un element lipsă din performance-ul oricărei trupe cu legături No Wave. Este vorba de o scenă muzicală underground cu trupe experimentale obscure şi furioase, care manifestau un nihilism classy (dar nu este o regulă) şi din care făceau parte majoritatea actorilor şi regizorilor ale căror nume se leagă de No Wave. În condiţiile astea, este încă un mister pentru mine faptul că pe cât de cunoscut este Jarmusch, pe atât de puţin cunoscută e trupa The Del Byzanteens în care poate fi auzit la voce şi clape, de o parte din versuri fiind responsabil Luc Sante (criticul de film); la fel şi în cazul lui John Lurie, un actor cheie al cinemaului independent american, mai puţin cunoscut ca regizor şi cu atât mai puţin identificat ca saxofonist , membru fondator al trupei de no wave, autocatalogată "fake jazz" , The Lounge Lizards.
În continuare, No Wave este citat de manifestul cinema-ului remodernist, mişcare post-postmodernă contemporană dedicată mediului de 8mm şi centrată pe ideea de imperfecţiune. Remoderniştii sunt promotori ai conceptelor japoneze wabi-sabi (frumuseţea imperfecţiunii) şi mono no aware (recunoaşterea şi asumarea efemerităţii lucrurilor), ai negării voite a obiectivităţii în favoarea unui minimalism liric de sorginte punk, ceea ce îi face să menţioneze No Wave-ul ca influenţă majoră, în punctul 14 al manifestului. Îi declară membri onorifici ai remodernismului pe toţi regizorii acestei mişcări, în frunte cu Amos Poe, figura cea mai notabilă a No Wave Cinema, cu o operă compactă de autor şi un set de concepte cel puţin provocatoare sistematizate de-a lungul filmelor .
Cum ar fi :
Unmade Beds (1976), de Amos Poe, este un film care forţează extremele postmoderne ale Nouvelle Vague-ului francez. Nu este un tribut timid cu trimiteri subtile, ci este un film care reproduce în detaliu estetica şi lirismul Nouvelle Vague. Reuşeşte asta fără să deconspire metodele lui Godard ca fiind o reţetă, ci pentru a evidenţia alienarea caracteristică personajelor (în special a lui Rico, personajul principal). Înstrăinarea nu este profundă prin faptul că este europeană ca estetică şi scriitură, ci în primul rând prin faptul că personajele trăiesc o alienare care nu le aparţine. Aş aproxima la 40 proporţia în care se vorbeşte în franceză / cu accent francez în Unmade Beds, iar intro-ul subtitrat în engleză şi narat în franceză de o negresă care se dă drept Amos Poe, anunţă din prima faptul că filmul va folosi orice resurse ale formatului cinematografic într-un sens modernist şi polemic. În spiritul negării aparenţelor, Amos Poe foloseşte spaţiul urban într-un mod paradoxal, care în acelaşi timp confirmă impresia personajelor că ar trăi în Parisul anilor '60 (prin cafenele, străzi, chiar şi un arc de triumf) şi o infirmă prin monumentele strivitoare care se observă inevitabil pe fundal (WTC, Empire State Building, blocurile înalte).
Personajul principal, jucat de pictorul Duncan Hannah, este un tânăr newyorkez visător, care trăieşte după standardele şi idealurile personajelor din filmele lui Godard. Îşi trăieşte viaţa ca pe un lung şir al dezamăgirilor personale, fumează mult, citeşte literatură europeană, îşi exprimă alienarea în citate depresive sau aforisme proprii de aceeaşi intensitate şi se alimentează din iluzia de a fi altcineva, altundeva, altfel. Rico este fotograf (pe lângă cadrele care îl citează în compoziţie şi montaj pe Godard, sunt şi trimiteri la Blowup - 1966, r. Michelangelo Antonioni - cu ocazia asta), iar arta pe care o practică îl face să se considere un gangster a cărui armă este camera foto. Dar un gangster nu precum majoritatea numelor din "mitologia" americană a inamicilor publici, ci mai degrabă un gangster ca personajele lui Belmondo. E imposibil de trecut cu vederea ironia faptului că Amos Poe aduce prin Unmade Beds un omagiu formatului de film european atât de influenţat de filmele cu gangsteri şi de iconurile cinematografiei clasice americane. Filmele Nouvelle Vague sunt fascinante şi noi pentru că tratează într-o manieră modernistă acţiunea de a face film. Unmade Beds tratează într-o manieră modernistă însăşi acţiunea de a face un film modernist, ceea ce mă face să îl consider cel mai ambiţios proiect al lui Amos Poe. Miza este una puţin spus îndrăzneaţă, iar filmul reuşeşte să o acopere cu succes, în ciuda duratei scurte şi a producţiei low budget.
The Foreigner (1978) tratează într-o manieră mai liniară şi narativă acelaşi motiv al înstrăinării extreme, de data asta expus sub pretextul unui agent secret străin ajuns în New York. Nu se specifică de unde vine şi care este misiunea lui, însă imposibilitatea de a relaţiona cu lumea din jur, lipsa de legături, contacte şi ajutor practic compensează orice nevoie de clarificări. Personajul principal este Eric Mitchell, şi el la rândul lui regizor de No Wave Cinema. Underground la televizor, underground în baruri şi muzică de Ivan Kral pe fundal fixează de data asta mai bine cadrul cultural al New Yorkului în care se petrece acţiunea. Dinamica eroului este aceeaşi cu cea din Unmade Beds, finalul este la fel de depresiv, relaţiile sociale la fel de superficiale, iar dialogurile witty se intercalează cu discursurile alienante şi obsesive: "Mă plimb singur pe străzi. Străinii îmi vorbesc. Le răspund cât de bine pot şi nu îi mai revăd niciodată. Sunt singurul responsabil pentru mine însumi. Lumea pare să fie complet amnezică. Străbat toate senzaţiile şi sentimentele pe care le am, dar nu mă apropii de singurătate, din care par a-mi trage plăcerea. Nimeni nu vrea să ştie cu adevărat cine sunt." Din genericul final aflăm că acest film a fost posibil printr-un credit personal de 5000$, de la The Merchants Bank of New York.
Subway Riders (1981) atentează din nou la metoda tradiţională de a face un film, iar personajul principal, un saxofonist şi criminal în masă, este jucat în unele secvenţe de John Lurie, în altele de Amos Poe. Filmul conţine elemente de policier şi noir şi se învârte prin categoriile marginalizate ale New Yorkului, explorând frica şi nesiguranţa vieţii urbane. Subway Riders funcţionează foarte bine ca film de stare, date fiind lumina predominant albastră, scenografia minimalistă, contextul nocturn în care se petrec crimele şi muzica jazzy care le provoacă.
Subway Riders este o încheiere logică a trilogiei lui Amos Poe, şi chiar dacă la sfârşit eroul moare, ca în celelalte două filme, evoluţia şi transformările psihologice îl aduc mai aproape de a înţelege lucrurile pe care le face. Sfârşitul este însă cu mult mai nihilist decât celelalte două filme şi extinde lipsa de speranţă la nivelul întregului proces cinematografic, dacă este interpretat prin prisma secvenţei de început. Filmul începe cu un eşec la nivel meta-referenţial, cu Amos Poe care joacă rolul unui scenarist discutând scenariul cu un producător (jucat de Bill Rice) care judecă povestea după principiile cinema-ului mainstream.
"Oamenii ca noi nu procedează aşa cum cei din sistem şi-ar dori. Şi dacă înaintezi împotriva sistemului, te-ai scos." - cam aşa sună replica prin care s-ar caracteriza cel mai bine atitudinea No Wave-ului. Nu este parte din vreun interviu şi nici din articole de specialitate, ci face parte din scenariul original al filmului Vortex (1982), un noir-SF scris şi regizat de cuplul Scott B. - Beth B. Un SF cu buget redus riscă să arate ieftin şi cheesy chiar şi când se investesc sume mari în producţia acestuia, însă Vortex reuşeşte să camufleze elegant faptul că este un low budget, prin dialoguri, scenografie şi plot şi, în general, prin dinamica întregii acţiuni.
Menţiuni speciale pentru Rome '78- ul lui James Nares, primul film peplum în jump-cuts pe care l-am văzut vreodată, unde dialogul se desfăşoară lejer, aparent improvizat şi aduce a stand-up comedy. Filmul refuză să se ia în serios şi să se supună convenţiilor absurde de film istoric şi lasă impresia unei versiuni punk şi underground de Monty Python.
Pe teren documentaristic merită urmărită Vivienne Dick (membră a trupei Beirut Slump, un alt proiect al Lydiei Lunch) pentru documentarele ei în super-8mm, color, proto-punk şi ultra-low budget. Şi-a început cariera cinematografică pe lângă Jack Smith, ca apoi să treacă la propria operă de etnografie urbană a confuziei şi a crizelor identitare cauzate de existenţa din cartierele periferice ale New York-ului.
În orice ipostază ar fi surprins New York-ul de filmele cinemaului No Wave, impresia pe care o lasă este că nu a arătat niciodată mai european. Regizorii no waveri aplică un întreg arsenal de tehnici şi trucuri pentru a crea această iluzie. Câteodată este vorba de un white balance elegant care aduce cu filmele de autor din cinema-ul francez sau italian, câteodată construcţia cadrelor sau dialogurile deştepte, jocul actoricesc şi monologurile analitice şi o perfectă sincronizare cu tendinţele artistice contemporane, pe toate planurile lor de manifestare. Continuarea filosofiei No Wave a reprezentat-o Cinema of Transgression, ai cărui principali exponenţi sunt Richard Kern şi Nick Zedd. Însă pentru ideile şi filmele cultisime ale acestora, manifestul din 1985 şi noua gaşcă de actori şi muzicieni adunată în jurul CoT (sau de ce aveam odată un status cu my name is Cassandra, you killed me first chiar dacă nu mă cheamă Cassandra şi nu m-a omorât nimeni deocamdată) se impune un întreg articol pe care îl am în vedere încă de pe acum.