Scrisori din Lisabona (9)

Cher Gabriel,

cum îţi spuneam şi pe mail: mare dezamăgire mare, Grădina botanică de aici! Nu ştiam de ce am tot evitat-o eu în toţi aceşti ani - păi, nici nu e mare lucru de văzut... Văzînd ce nu era de văzut, cum să nu mă gîndesc - cu drag şi ostalgie - la buna şi drăguţa de Botanică din Cluj, pe care o bifez la fiecare TIFF - uneori, în compania matale?
 
Deci flori = nema. Cîteva flori d-alea cu tije înalte, ca un băţ cu artificii mov, nu'ş cum le zice, da' care-s peste tot la Lisabona... Copacii (majoritatea conifere şi palmifere, da' am zărit şi-un eucalipt) sînt deşi şi stufoşi, nu-i vorbă, da' mi s-au părut cam lăsaţi în legea lor, în dezordine şi părăsire... Serele sînt puţine şi sărace... Şi, una peste alta, e o ruşine, zău dacă nu. Noroc că, la Lisabona, parcurile sînt mult mai frumoase şi mai sănătoase din pdv dendrologic; recomand - pentru cine vine pe-aici - parcul Estrela (peste drum de bazilică, un fel de Cişmigiu mai bine întreţinut), cel al Fundaţiei Gulbenkian (întins, variat şi spectaculos) şi Eduardo VII (chiar în spatele statuii marchizului de Pombal), care e cel mai mare şi de unde, din vîrf, se vede chiar şi rîul Tejo; aici e o roseraie care n-are nimic de invidiat, cum zic franţujii matale, aldor jardins de Bagatelle...
 
Deci, lecţie de botanică: copacii ăia mov, care-acum s-au cam trecut, sînt aceiaşi jacaranda pe care i-am cunoscut şi la Buenos Aires. Florile mov, ţi-am mai zis, sînt peste tot, da' nu ştiu cum se cheamă. În afară de astea, cele mai răspîndite mi s-au părut capucinele (colţunaşii, cum le zice pe la noi: flori galbene sau oranj cu parfum vag, greu de definit), care înfloresc sălbatic şi în devălmăşie peste tot (numai la mine în balcon, din păcate, nu...). Uneori, îşi dispută gardurile cu zorelele de un mov intens (care, din fericire, cresc bine-mersi şi în balconul meu). Apoi mai sînt tufe de bougainvillea, de leandri şi cîteva alte varietăţi care nu ştiu cum se numesc...
 
Ieri am fost la Sintra (e la 40 de minute de Lisabona), unde am ajuns la 10 dimineaţa şi era ceţos şi friguros, brrr; noroc că, pînă spre prînz, "cerul s-a degajat" cum se zice la meteo şi s-a făcut mai cald. Sintra e un fel de Sinaia / Azuga, aşa. Are vreo trei castele principale, da' nu le-am mai pozat pentru că sînt pe toate broşurile şi pe Google. Am preferat să mă pierd pe străduţele înguste şi şerpuitoare pe care nu umblă nimeni. La Sintra, peste tot, auzi pîrîuri - pămîntul musteşte de apă... Sînt capucine şi zorele şi maci şi muşcate şi tufe de trandafiri de toate felurile şi culorile - şi, minunea minunilor: am văzut un gard aproape acoperit de "combinaţia extazului olfactiv": glicine şi caprifoi! Florile par să crească din piatră - şi nu doar gura-leului, care ştim că asta face!
 
M-am întrebat, la Sintra fiind, dacă pasiunea mea pentru botanică e o "caracteristică" a racilor (o avea şi Proust - ca să nu mai zic de Rousseau, cu care sînt născut în aceeaşi zi). Dar o ai şi tu care nu eşti rac, deci nu e aşa.
 
Îţi mai trimit nişte poze (le-am pus la mijloc ca să îmbin natura cu cultura) făcute la Centro Cultural do Belem (un muzeu foarte mişto) unde a expus tipa asta, Joana Vasconcelos - artista portugheză cu cea mai mare cotă afară. Era ultima zi a expoziţiei, după aia se strîngea şi se trimitea (chiar mă-ntreb cum, tehnic vorbind...) tocmai în Africa de Sud, închipuie-ţi! (nu cred că pentru Campionatul Mondial, lol) Vasconcelos e specializată pe un soi de păpuşoaie uriaşe făcute din cîrpă de toate culorile - lanţuri moi de "perne" pestriţe care se-ntind de-a lungul şi de-a latul sălilor de expoziţie, atîrnînd lălîi de peste tot -, dar chestiile care mi-au plăcut cel mai mult n-au legătură cu astea: era de pildă, chiar la intrare (dar şi la ieşire), o mare sticlă făcută din sticle; tot la intrare, o rotativă de cîrpe multicolore cu titlul "Wash & Go"; semnul Nike făcut din azulejo si cu pantofi Nike peste tot; vreo douăzeci de phoenuri în funcţiune în jurul unei oglinzi, ca să te priveşti şi să te ciufuleşti;); un pantof elegant de damă, "bigger than life", făcut din... crătiţi de inox; într-o sală întunecoasă, nişte inimi supradimensionate ţesute dintr-un fel de plasă - care "mergeau" cu Amalia Rodrigues în buclă; un carusel cu cîini de porţelan în mărime naturală care se-nvîrtea încet, cîinii avînd partea de jos spartă iar cioburile sub ei (asta era cea mai sadică!); şi, în fine - la pièce de résistance cu "mesaj politic & feminist"-, o lucrare care se chema "Burqa", cu o instalaţie-scripete pe care era trasă în sus o păpuşă (tot în mărime naturală) gen femeie musulmană îmbrăcată, deci, în burqa. Cînd ajungea sus - cam la 4 metri deasupra solului -, cădea brusc în interiorul unei platforme rotunde, desfăcîndu-se ca o caracatiţă. (Lucrarea asta speria copiii!)
 
Mie cel mai mult mi-a plăcut însă o altă lucrare (nu mai ştiu cum se chema): o sală imensă, în beznă totală, prin care trebuia să treci ca printr-un labirint - cu "marginile" marcate de mici sculpturi (cam pînă la 30cm) închipuind plante ciudate şi fosforescente...
 
Stau să mă-ntreb: oare mi-a plăcut pentru că era "cu plante"? :)
 
Cu briză de glicine şi capucine,
L
 
PS: Tot de la muzeul din Belem - nişte Balthusuri, nişte Baconuri, nişte Brauneruri, nişte Mirouri şi nişte Picassouri foarte bine "combinate"...