Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Câtă speranţă

Cîtă speranţă este un delir şi un joc al aparenţei


Mihaela Michailov, un interviu cu Iuliana Vîlsan

TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Mihaela Michailov: Cum a început colaborarea cu regizorul Radu Afrim şi cum de curg etapele de lucru la un spectacol?
Iuliana Vîlsan: Colaborarea cu Radu Afrim a început de anul trecut, în mod concret, cu Piaţa Roosevelt la Timişoara. Pînă atunci am avut în paralel o formare oarecum comună, un respect reciproc şi apoi o întîlnire fericită la un ceai, anul trecut. Sîntem la al patrulea proiect comun şi un premiu UNITER pentru unul dintre ele.

Etapele de lucru sînt de fiecare dată, cu fiecare proiect, altfel. Amîndoi sîntem extrem de riguroşi şi exigenţi în ceea ce facem şi atunci ne ajutăm reciproc chiar dacă inevitabil cu mici tensiuni, creatoare însă. Fiecare îşi susţine punctul de vedere şi în mod inteligent cîştigă cel care îl convinge pe celălalt fără orgoliu şi cedează cel care în momentul respectiv poate greşi.

Am o foarte bună comunicare cu el, per ansamblu. Radu e un regizor care ascultă şi se hrăneşte din autenticul pe care îl apără fără limite în timpul lucrului... şi după.

M.M.: Scenografia spectacolului Cîtă speranţă are o puternică amprentă retro. De ce ţi s-a părut importantă această patină vizuală?
I.V.: Cîtă speranţă are un iz retro pentru că, pornind de la delirurile lui Hanoch Levin, am făcut o incursiune în interiorul nostru şi am ajuns la revelioanele de la sfîrşitul anilor '70 şi '80. Dacă am fi suficient de sinceri cu noi, şi am avea destul umor, am citi semnele care sînt foarte clare ale acelor vremuri, ale iluziilor, ale sărăciei, ale pretenţiilor gablonţurilor care înlocuiseră bijuteriile de calitate şi toată viaţa care de venise de mucava. Ne putem raporta dramatic, noi am preferat ironia şi umorul.

Am copilărit într-o lume în care se construiau blocuri gri, urîte, iar casele frumoase ajunseseră o ruină. Toate centrele vechi ale oraşelor erau repopulate cu oameni care nu aveau nici un simţ al valorilor. Eu, sincer, construind decorul la Cîtă speranţă m-am gîndit la cartierul care a fost dărîmat, unde acum e Casa Poporu lui. Era un cartier al oamenilor de mijloc, al negustorilor, al grecilor, evreilor, micilor întreprinzători, inima vie a unui oraş, case cu un farmec cu totul aparte care se mai poate ghici în ce a mai rămas în cartierul unde este strada Uranus.

Nu am vrut să rîdem de demolări, am vrut să aducem cîteva semne frumoase ale unui timp care ajunsese să nu mai pună deloc preţ pe aşa ceva. Într-un fel nostalgic, într-un fel recuperator. Am trăit într-o lume eclectică, am reprezentat cu umor acea lume eclectică, cu valori răsturnate, cu pretenţii, cu un mare vid interior în care, dincolo de ele, există tocmai prin tăvălugul ăsta drame autentice. Finalul cred că este destul de explicit, deşi sîntem într-un moment cînd încă mai credem că pălăria albastră sub care vrem să intrăm toţi ne va salva. Pînă una alta, iluzia ne ţine treji.

Cîtă speranţă este un delir şi un joc al aparenţei, al ridicolului celor care au picat cu credinţă în capcană, confundînd kitsch-ul cu valoarea, gablonţul cu bijuteria, mucavaua cu autenticul.

M.M.: De unde ai făcut rost de uşile din spectacol?
I.V.: Pentru un demers de care tocmai am vorbit, uşile nu puteau fi decît de la demolări. Din fericire, există oameni nebuni care au colecţionat uşile caselor dărîmate şi le-au salvat de la a fi puse pe foc. O mică, foarte mică parte, dar suficientă cît să facă să ne gîndim la involuţia estetică, precum şi a gustului plastic la care s-a ajuns. Dincolo de uzura lor dată de vechime şi paragină, se simte lucrătura rafinată pe care o vezi în simţul detaliului, în cum au fost făcute. Sînt semne evidente care vorbesc singure.

M.M.: Ţi s-a întîmplat vreodată să vezi un obiect într-un magazin şi în funcţie de el să gîndeşti decorul la un spectacol?
I.V.: Nu sînt un scenograf care vine cu schiţa de acasă şi o plantează pe scenă. Îmi place să lucrez simultan într-un mecanism care funcţionează ca rotiţele dinţate. Teatrul este un lucru de echipă. În general, mă inspiră tot ce intră în contact în creuzetul facerii spectacolului. Văd, ascult, păstrez ce simt că merită păstrat, mă subordonez sau impun cînd e cazul. Dacă în această chimie văd într-un magazin un obiect care mă inspiră, cu atît mai bine, nu pornesc sau nu mi s-a întîmplat să pornesc de la un obiect din magazin, o scenografie. De la un zîmbet, da.

M.M.: Spune-mi două culori pe care le porţi 7 zile din 7.
I.V.: Alb şi negru.

M.M.: Eşti extrem de preocupată de afluenţa detaliilor în spectacolele la care lucrezi. Cît de importante sînt ele în dinamica unui decor?
I.V.: Un detaliu poate vorbi necontenit mai mult decît un întreg, adeseori. Cred în expresivitatea involuntară, îmi plac surprizele, lucrurile ascunse care doar se ghicesc şi mai mult provoacă, îmi place să lucrez în detaliu pentru că reuşesc să mă joc mult mai mult.

Am învăţat în timp de la oameni excepţionali ai teatrului românesc: Mihai Măniuţiu, Doina Levintza, Oana Pellea, Gheorghe Dinică, Dan Micu, Mihai Mădescu, Dragoş Buhagiar şi Irina Solomon, Marcel Iureş, Alexandru Dabija, George Banu..., de la excepţionalul meu profesor de pictură Ştefan Câlţia şi mulţi alţi oameni care mi-au acompaniat voluntar sau involuntar formarea, că totul contează, lucrurile văzute, în egală măsură ca cele nevăzute. Cele mai mici detalii, chiar cele nevăzute de spectatori, pot ajuta enorm actorii care simt în ce lume se află şi se integrează altfel, îi încarcă.

Îmi place să fac dedicaţii acolo unde simt că acele lucruri pot conta în economia spectacolului nu într-o formă demonstrativă publicului, ci pentru starea şi energia lor. Important este ca întregul să fie bun. N-am neglijat nimic din ceea ce am vrut să fie vizibil esenţial pentru ochii publicului. Restul e jocul meu, al provocării publicului de a re veni la spectacol, pentru că am avut surpriza de multe ori ca un spectacol văzut de două ori să conteze mai mult, să înţeleg mai mult, să am revelaţii.

Teatrul e un organism viu, ca şi publicul, se schimbă cu fiecare secundă într-un mod subtil în funcţie de foarte multe detalii: stare, astre, interacţiuni umane, bucurie, tristeţe, disperare, extaz, viaţă. Şi atunci, cum să nu mă ocup de detalii?



 Toate articolele despre Câtă speranţă


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Mihaela Michailov
 Alte articole de Iuliana Vîlsan


Alte articole

 Valsul dubsterp al bărbatului - Cîtă speranţă, Mihaela Michailov, un interviu cu Vlaicu Golcea
 Maxi, honey-honey, Dream me! - Cîtă speranţă, Mihaela Michailov
 The imaginarium of doctor Afrimus - Câtă speranţă, Oana Stoica
 Galerie foto - Câtă speranţă, Mircea Oculeanu
 Dividendele sfintei scînduri - Cîtă speranţă, Liviu Ornea, Iulia Popovici
 Toate articolele despre Câtă speranţă


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer