Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de film CineMAiubit 2009

Între melancolie şi entertainment - Festivalul Internaţional de Film Studenţesc CineMaIubit, 2009, ediţia a 13-a


Autori diverşi

Film Menu, martie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
A treisprezecea ediţie a Festivalului Internaţional de Film Studenţesc CineMaIubit a avut loc la Bucureşti, între 14 şi 17 decembrie 2009.

Afterparty, România, 2009
regie - Ivana Mladenovic
 
Afterparty, ca şi Pizza Love (2008), filmul realizat anterior de Ivana Mladenovic, formulează o privire critică asupra unui fenomen social. Personajele din filmele autoarei sunt reprezentative pentru o categorie de vârstă şi de preocupări; aceasta se constituie în principal din studenţi care, din imposibilitatea de a interacţiona cu ceilalţi într-un mod simplu şi onest, se găsesc prinşi în relaţii vremelnice, în întâlniri scurte care nu le pot satisface nevoia de afecţiune.
 
Dacă în Pizza Love tinerii aceştia erau prezentaţi chiar în timpul întâlnirilor, unde muzica şi fumul de ţigară îi îmbrobodea, mascând uşor atenţiei dezorientarea şi nefericirea generală, în Afterparty personajele sunt prezentate mult mai crud în hoinăreala lor. După o noapte în oraş, în drumul spre casă, doi tineri obosiţi şi probabil ameţiţi de bautură, dau cu maşina peste o fată întoarsă şi ea de la o petrecere. Fata îşi pierde cunoştinţa, iar băieţii se hotărăsc să o ducă la spital; când tânăra îşi revine, între cei trei tineri începe un joc de dezvinovăţiri, minciuni şi stingheriri.
 
În ciuda lucidităţii cu care Ivana Mladenovic prezintă această lume, se simte la autoarea lui Afterparty empatie faţă de nefericirea personajelor sale. Există în film un dialog foarte sensibil ce sintetizeză întreaga situaţie în care aceşti tineri se află: enervat de întâmplare, şoferul o bălăcăreşte pe tânăra aflată încă în leşin; baiatul îşi încheie retoric seria de insulte "Băi, eu te întreb ce căuta ea afară la ora asta din casă?!". Celălalt, mai simţitor, îi răspunde "Ce cauţi şi tu". Schimbul acesta de replici nu este sugestiv numai pentru deruta tinerilor (explicit formulată), ci şi pentru prejudecăţile şi neînţelegerile care afectează relaţiile dintre ei. Este o situaţie paradoxală şi dovedeşte îngustimea băiatului de la volan care, chit că a ieşit in oraş pentru a întâlni fete şi pentru a-şi găsi dragostea poate, insinuează că tânăra lovită ar fi uşoară doar pentru că, precum el, îşi pierde nopţile în căutarea împlinirii emoţionale. (Gabriela Filippi)
 
Cocos Nucifera, România, 2009
regie - Rodi Cotenescu
 
Cocos Nucifera e un film haios şi simpatic fără a avea pretenţii sau ambiţii neavenite. Cu alte cuvinte, nu are mesaj, nu vrea să spună ceva. E doar un film-banc despre agitaţia pe care o provoacă o nucă de cocos în rândul locatarilor unui bloc - în special bărbaţi, aceşti oameni minunaţi şi maşinile lor... de tăiat şi de dat găuri. Ajunsă, parcă accidental, în casa personajului interpretat de Marius Florea Vizante, nuca devine brusc principalul obiect de interes al acestuia. Împreună cu doi vecini de bloc încearcă să o găurească cu bormaşina şi apoi să o taie într-un mod cât mai eficient posibil astfel încât nimic să nu se piardă - după principiul românesc "să mănânc de toţi banii pe care i-am dat". După ceva strategie şi ceva efort, degustarea este dezamăgitoare.
 
Personajele sunt puţin bizare, uneori par să sufere de o formă minoră de autism, dar sunt amuzante. Iar autismul lor capătă pe alocuri un aer suprarealist. De pildă, când vecinii duc pe rând nuca la ureche şi o scutură, personajul lui Vizante aprobă tacit din cap ca şi când ar fi venit nu cu o nucă, ci cu un radio stricat în care zdrăngăneşte o piuliţă şi, deci, iată dovada că  ceva e în neregulă. E amuzantă şi secvenţa în care Vizante se întoarce la bucătărie să arunce restul de nucă pe care nevasta lui o împachetase în staniol şi o pusese în frigider. Ghicim în gestul hotărât, puţin agresiv, niscaiva resentimente şi aşteptări neîmplinite. Simplu şi cuminte, filmul se termină cum a început şi asta te duce cu gândul că nuca e într-adevăr un incident nefericit în viaţa blocului. (Cristiana Stroea)
 
Cumpărături de ultim moment, România, 2009
regie - Victor Dragomir
 
Unul dintre filmele despre care se poate spune că mi-au rămas în minte după această ediţie de Cinemaiubit a fost Cumpărături de ultim moment. Mi-a rămas în minte datorită unei discuţii în supermarket între doi tipi cu păreri diferite despre dragoste (despre fete în esenţă), prieteni de o viaţă. Unul are succes destul de des, celălalt nu şi nu se detaşează de relaţiile trecutului. Cei doi au păreri diferite despre ce înseamnă să ţii la cineva şi, într-un fel, se ajunge la sentimente care nu sunt întotdeauna atât de clare. Un dialog bine construit între cei doi, amuzant, chiar dacă rămâne un sentiment de "se putea şi mai bine pe alocuri". Momentul schimbării spaţiului este marcat de achiziţionarea, pe lângă produsele obişnuite, a unei creme pentru sora celui fără noroc la tipe.
 
Singura problemă ar fi că, atunci când părăsesc locul de cumpărături, discuţia celor doi parcă intră într-un impas, parcă o dată cu schimbarea locului în care erau, au schimbat şi felul de a vorbi, farmecul etc. S-a trecut de la o discuţie interesantă la o serie de clişee, de replici care nu duc nicăieri decât la o glumă la care s-a râs intens şi anume "Spune-i lu' soră-ta că o să-i treacă (în câteva zile?)", replică spusă de cel cu succes la fete, în urma unei discuţii de genul: "eu sunt prietenul tău, tu al meu, ne ştim de mult, hai să nu ne certăm în legătura cu o grămadă de tipe".
 
Şi iarăşi se schimbă spaţiul. Cel cu mai puţin noroc în dragoste merge la o prietenă care tocmai a fost părăsită de iubitul ei şi o consolează. Face glume legate de ciocolată sau de îngheţată (care dintre ele o fi mai bună prietenă cu o fată care suferă). Rămâne peste noapte şi o priveşte dormind. Se simte schimbarea de registru, de naturaleţe cu care acţiunea se scurge, de evoluţie a filmului, fiindcă pe tot parcursul filmului actorilor le e tot mai greu să fie personajele de la început. (Tudor Buican)
 
Echo, Polonia, 2008
regie - Magnus von Horn
 
Subiectul scurtmetrajului Echo este atȃt de copleşitor, ȋncȃt nici realizatorii nu ȋl abordează direct. O adolescentă moare din neglijenţa a doi colegi, şi vieţile tuturor apropiaţilor celor trei sunt afectate. Regizorul-scenarist Magnus von Horn merită lăudat că nu ȋncearcă să obţină din partea spectatorilor o identificare facilă cu protagoniştii. Nu ȋncearcă nici să ȋşi polarizeze personajele ȋn "buni" şi "răi", "victime" şi "vinovaţi", sau să ne arate pentru cine e mai dureros accidentul. Filmul permite o analiză suficient de lucidă a situaţiei cȃt să rezulte că accidentul e dureros pentru toţi.
 
Pe de altă parte, dacă Echo refuză empatia superficială, nu oferă ȋn schimb nici o ȋnţelegere profundă. Priveşti detaşat derularea evenimentelor; simţi un disconfort inconştient la vederea mlaştinii ȋn care se reconstituie moartea fetei; ţi se declanşează o scȃrbă instinctivă cȃnd o vezi pe colega ȋntinsă ȋn noroi ȋn locul ei; tresari automat cȃnd unul din făptaşi ȋncearcă să fugă de poliţişti; ȋl urmăreşti pe celălalt ȋn timp ce mama fetei ȋi pune ȋntrebări, vrȃnd să ȋnţeleagă ce s-a ȋntȃmplat, şi apoi ȋi priveşti, cu răceală sau cu milă (filmul nu te ȋmpinge ȋn niciuna din direcţii), cum plȃng.
 
Ar fi absurd să i se pretindă scurtmetrajului o clarificare a sentimentelor protagoniştilor - probabil că sentimentele lor sunt destul de confuze; ȋnsă e la fel de probabil că reacţia lor la moartea unei colege / prietene / fiice e influenţată de un bagaj emoţional pentru care filmul nu găseşte un echivalent; ȋn lipsa acestuia, nu putem "cunoaşte" personajele. Echo rămȃne o privire indiscretă aruncată necazului unor străini. (Irina Trocan)
 

Ela, România, 2009
regie - Tudor Jurgiu
 
După succesul filmului său din 2008, Nunta lui Oli, Tudor Jurgiu revine şi îşi confirmă statutul de rising star al cinematografiei noastre cu Ela. Dacă în precendentul său scurtmetraj influenţele erau vădit româneşti (mai exact Cristi Puiu şi feliile sale de viaţă preluate ulterior în forme diferite de o mare parte a realizatorilor aşa-numitului Nou Val Românesc), rădăcinile Elei sunt ceva mai complicat de reperat. În ciuda aparenţei de felie de viaţă captată pe ecran şi a simplităţii plotului (acţiunea se petrece pe parcursul unei nopţi), filmul surprinde mai degrabă reflectarea exterioară a puternicelor trăiri ale unei fete aflate într-un moment intens al vieţii (despărţirea de iubitul ei). În acest sens, regizorul creează o intimitate rohmeriană cu protagonista (Ioana Anton), neconfundându-se cu aceasta, dar părând a-i oferi suficiente caracterisitici proprii pentru ca filmul să capete un aer aproape indiscret. Spectatorul e invitat să observe reacţii în mod normal ascunse privirilor celorlalţi, Ela reprezentând în fapt o ilustrare a agoniei cauzate de o despărţire dureroasă.
 
Protagonista e surprinsă în permanenţă frontal, încă din debutul în care camera se substituie oglinzii, ceea ce-i conferă un plus de mister, de adâncime. În ciuda faptului că personajele care o înconjoară sunt cele active fizic, relaţionând exterior cu ea, Ela e singura care ajunge la spectator, ea e cea încărcată, posedată de trăiri suficient de puternice pentru a funcţiona precum un magnet asupra ochiului. Există o însemnată doză de ambiguitate în ceea ce priveşte caracterul fetei, al cărei chip e indescifrabil precum un sfinx, dar ale cărei gesturi trădează sorgintea sa umană. Decorurile şi luminile aproape expresioniste au un aport important în redarea stărilor Elei, răsfrângând moment după moment detalii ale luptelor interioare ale acesteia.
 
Deşi membrii juriului nu par a-mi da dreptate (nu au acordat nici măcar un premiu acestui film), cred cu tărie că Ela poate însemna un început al reorientării cineaştilor noştri spre un alt tip de realism, interior, al psihicului, ai cărui regi mondiali se numesc Hou Hsiao-hsien, Claire Denis sau Eric Rohmer. Şi mai sper că înseamnă o întâlnire aproape miraculoasă între un viitor mare regizor (Tudor Jurgiu) şi o viitoare mare actriţă (Ioana Anton). Conţine în el absolut toate ingredientele pentru a îndreptăţi această afirmaţie. În încheiere, voi parafraza cuvintele lui Truffaut care, în urmă cu o jumătate de secol, afirma retoric în legătură cu primele filme ale lui Bergman, pe care mulţi critici francezi ai epocii le găseau prea "simple": "de acord, filmele lui Bergman sunt simple ca bună-ziua! Dar bună-ziua e simplă pentru toată lumea?" Această interogaţie e, păstrând proporţiile (Bergman realizase deja peste zece lungmetraje la data aceea), aplicabilă filmului Ela şi poate fi dată drept răspuns tuturor cârcotaşilor care consideră că simplitatea sa este sinonimă cu banalitatea. (Andrei Rus)
 
Outrageously Disco, România, 2009
regie - Nicolae Constantin Tănase
 
Outrageously Disco a fost anul acesta "steaua stelelor" la CineMaIubit. Este incontestabil un film muncit, ba chiar munca se pare că nu a fost definitivată: filmul se află încă în post-producţie unde se vor rezolva probabil şi neajunsurile pe partea de sunet care au "tulburat" proiecţia din prima seară a festivalului. Este lăudabilă intenţia regizorului Nicolae Constantin Tănase de a face un asemenea film, şi în ce priveşte genul, dar şi din punctul de vedere al calităţii vizuale. Rezultatul final, însă, nu se ridică la aşteptările pe care le creează în teorie.
 
În primul rând, trebuie spus că iniţiativa unui musical (fie el şi de scurtmetraj) este una surprinzătoare, nu că filmul românesc nu ar fi avut vreodată tradiţie în genul acesta, dar chiar a trecut o lungă perioadă de timp în care nimeni nu s-a mai încumentat să facă un astfel de film. Prin însuşi genul pe care îl abordează, Outrageously Disco a pornit de la o premisă interesantă pe care regizorul şi operatorul au avut abilitatea de a o filma la un standard calitativ rar întâlnit în filmele studenţeşti.
 
De la premisa bună, însă, povestea de dragoste neîmplinită pe ritmuri de disco se disipează în clişee care vin cel mai probabil din "arsenalul" parodiei. Acesta e un motiv plauzibil până la punctul în care continui să-i foloseşti mecanismele şi atunci când vrei să te iei în serios. Filmul conţine momente în care nu mai râzi pentru că e amuzant, ci pentru că se frizează ridicolul (mă refer în special la scenele cu prietenii gay ai "regelui disco"). Spre deosebire de Zombie Infectors 3, în care Nicolae Constantin Tănase realiza clar o parodie, Outrageously Disco pare pe alocuri nesigur în ceea ce priveşte intenţia. E adevărat că aici dialogul în engleză (care funcţionează foarte bine şi îşi serveşte scopul în Zombie Infectors 3) ar fi fost prilej de şi mai multe clişee, însă nici în română replicile nu sună întotdeauna natural. E o surpriză plăcută totuşi faptul că n-au mers şi pe un clişeu de happy-end, în care el şi ea rămân împreună şi "tipul rău" e pedepsit.
 
Cu toate acestea, este de apreciat curajul regizorului de a aborda poveşti şi genuri neconvenţionale, cel puţin în comparaţie cu tematica obişnuită a filmelor studenţeşti. Pe acest criteriu, Outrageously Disco a primit premiul criticii, care i-a apreciat îndrăzneala. Povestea, deşi simplă, are cap şi coadă, spre deosebire de multe filme din programul de anul acesta. Imaginea, dar şi scenografia şi costumele dovedesc standardul de calitate de la care echipa a refuzat să facă rabat şi pentru care au creat o întreagă campanie de strângere de fonduri. (Mirona Nicola)
 

Piscine. Germania, România, 2009
regie - Emi Vasiliu
 
Emi Vasiliu reuşeşte o performanţă deloc neglijabilă în filmul său de licenţă, Piscine. Germania. Deplasează o poveste care ar fi putut cădea foarte uşor într-o zonă de banc vulgar într-una aflată la limita dintre comedie şi caricatură. Plotul e cât se poate de simplu şi pare rupt din realitatea imediată: în timpul unui târg de oferte, o firmă de consultanţă pregăteşte un eveniment de prezentare al unui sistem de piscine germane de ultimă generaţie. În ciuda eforturilor reprezentantei firmei (Mihaela Sîrbu), care invitase peste 200 de persoane prin telefon, doar trei bătrânei (probabil aterizaţi întâmplător la locul cu pricina) se înfiinţează la prezentarea piscinelor. Mai interesaţi de completarea integramelor cu care îşi ocupă timpul decât de eforturile elegantului reprezentant al firmei de piscine (Cristi Balint) de a-şi informa publicul cu privire la produsul său, aceştia au fost distribuiţi de realizator cu scopul de a induce spectatorilor, caricatural, ideea lipsei lor de interes autentic pentru eveniment.

Toate personajele sunt interpretate monocord de actori, semn al intervenţiei clare a lui Emi Vasiliu şi al dorinţei sale de a contura o lume coşmarescă aproape, în care oamenii funcţionează mecanic, conduşi de o inerţie lipsită de pulsiuni. Extrem de importantă (şi de valoroasă) pare, în aceste condiţii, interpretarea Mihaelei Sîrbu, care nu plusează în nicio direcţie, permiţând personajului său să încaseze efectele insuccesului managerial acumulate din exterior, aşa cum era firesc, de altfel. Lumina epurată a cadrelor, muzica relaxantă de fundal, interpretările actorilor şi, mai ales, situaţia tragi-comică redată, se îmbină extrem de armonios pentru a constitui unul dintre cele mai inedite scurtmetraje româneşti ale ultimilor ani, în care ironia iniţială e mascată, lăsând din în când locul unei gravităţi niciodată exploatate la potenţial maxim. Piscine. Germania, deşi a plecat fără premiu de la această ediţie de festival, reprezintă o bucăţică de cinema real, intens şi condensat, aducând un argument în plus asupra faptului că cinemaul românesc contemporan nu e format eminamente din două extreme: filme realiste de tip "felie de viaţă" şi comedii vulgare cu pretenţii de profunzimi; în amalgamul de producţii ale ultimilor ani există unde de curent proaspăt, în jurul cărora s-ar putea forma noi "valuri". Doamne ajută! (Andrei Rus)
 
Posrednikat / The Go-Between, Bulgaria, 2008
regie - Dragomir Sholev
 
The Go-Between are acea abilitate care separă filmele bune de cele proaste de a-ţi face simpatici oameni care te-ar sictiri dacă i-ai cunoaşte personal - aşa cum, de altfel, se sictiresc unul pe altul. Nici copilul, nici părinţii lui nu sunt lipsiţi de defecte; numai că lipsa de respect pentru igienă şi pentru sistemul şcolar al băiatului, severitatea mamei şi apetenţa durabilă a tatălui pentru jocurile video sunt imperfecţiuni umane pe care le accepţi, pentru că simţi că lucrurile sunt mai complicate decȃt par. Dincolo de defecte, intuieşti calităţile lor şi obstacolele peste care n-ar fi putut trece decȃt exploatȃndu-şi aceste trăsături nu tocmai onorabile.
 
The Go-Between nu se ȋndepărtează cu nimic de la simplitatea unei poveşti bine spuse. Ȋntȃmplarea prezentată e minoră (un copil trebuie să-şi cheme unul din părinţi să-i discute situaţia şcolară cu directorul), dar fondul pe care ţi se lasă libertatea să-l descoperi e substanţial: poţi ghici tot trecutul ȋmpreună al celor doi adulţi din mesajele pe care şi le trimit unul altuia prin fiul lor, iar singurătatea copilului care nu-şi găseşte locul ȋn locuinţa niciunuia dintre părinţi ţi se pare mult mai veche decȃt ultima lor ceartă prin curier.
 
Regia scurtmetrajului are aceeaşi măiestrie invizibilă ca scenariul. Băiatul ales să interpreteze personajul principal are un amestec de drăgălaşenie şi obrăznicie care ȋl face suficient de opac ȋncȃt să ne surprindă finalul. Dragomir Sholev găseşte ȋncadraturile potrivite ȋn care să-l arate (ȋn plan mediu, aşezat la masă, ȋn timp ce mama roieşte ȋn jurul lui; ȋn plan general, cȃnd ȋşi plimbă bicicleta de-a lungul unui şir nesfȃrşit de blocuri) sau ȋl ascunde cu totul, păstrȃndu-i ȋn cadru doar pe adulţii de care depinde. Frazele aruncate de părinţi ȋn apogeul disputei (intermediate) sunt legate cu raf-uri de la tată la copil, apoi de la copil la mamă, etc., ȋncȃt secvenţa păstrează tonul mucalit al ȋntregului film.
 
The Go-Between nu devine niciodată grav, şi nici nu e nevoie. Te face să analizezi ȋn profunzime o situaţie pe care nu şi-au clarificat-o nici oamenii care o trăiesc, pȃnă cȃnd le-a cerut un copil cu o bicicletă să vorbească cu directorul şcolii. (Irina Trocan)
 
Staubtrocken / As Dry As Dust, Germania, 2008
regie - Kai Schonrath
 
Puţine din filmele de anul acesta de la CineMaIubit au fost cu adevărat entertaining. Multe s-au concentrat fie pe imagine, fie pe teme existenţiale ilustrate prin personaje deprimate şi frustrate, dar nu şi prin poveşti interesante. O excepţie notabilă de la regulă este As Dry as Dust, un scurtmetraj care dovedeşte că germanii împacă bine umorul şi rigoarea (în sensul unui rezultat profesionist).
 
Filmul spune povestea a trei fraţi care, după moartea tatălui lor, trebuie să înveţe să împartă nu numai "moştenirea" lăsată de acesta, ci şi dragostea pentru el. Personajul principal este un tip destul de obişnuit, dar se confruntă cu neobişnuitul prin însăşi situaţia în care este pus (aceea a ritualului stabilit de tatăl său pentru împrăştierea cenuşei sale), cât şi în confruntarea cu fraţii săi: o soră cu capul în nori şi un frate adoptat mult prea "mistic" pentru gusturile lui. Aceştia îl pun în poziţia de a lua o sumă de decizii incomode atunci când hotărăsc să împartă, ca moştenire, obiecte ale răposatului tată pe care el le găseşte lipsite de importanţă. Mai mult decât atât, sora lui compromite momentul împrăştierii cenuşei pentru că, înainte de a merge la locul stabilit, face baie cu urna, iar cenuşa se îmbibă de apă. Diferenţele dintre cei trei fraţi ies şi mai mult la iveală după ce cenuşa este uscată, căci în jurul ei se creează un conflict, la fel ca în cazul obiectelor. Dacă tot nu pot lua o decizie comună, cei trei fraţi ajung la un compromis, o situaţie care aduce aminte de filmele cu traficanţi de cocaină care îşi împart marfa.
 
As Dry as Dust este un film cu personaje interesante, umor negru de foarte bun gust, răsturnări de situaţie cu veritabil potenţial comic, un film în care nu există momente moarte. Situaţiile sunt interesant construite şi scenariul se remarcă prin faptul că de cele mai multe ori nu recurge la  metode "la prima mână" de a răsturna situaţia. Există, bineînţeles, şi excepţii, precum momentul în care conflictul celor trei fraţi se exteriorizează devenind fizic, prilej de gag-uri a la desene animate. Gândindu-ne la acestea, finalul filmului, în care protagonistul înţelege că nu are ce căuta în această competiţie postumă pentru dragostea paternă, pare un pic prea pretenţions, dar el este rezultatul unei acumulări emoţionale a personajului pe un plan ascuns celui al ironiei.
 
Nu sunt în măsură să decid dacă As Dry as Dust merita sau nu un premiu mai mult decât filmele câştigătoare. Dar am încredere în reacţia publicului, care a confirmat faptul că un scurtmetraj poate fi o formă miniaturală de divertisment, dar şi că problemele existenţiale ale personajelor pot fi inteligibile şi când sunt puse într-o astfel de formă nepretenţioasă. (Mirona Nicola)
 
Les larmes de la luciole / Tears of the Firefly, Franţa, 2009
regie - Antoine Mocquet
 
Acest film mi-a provocat o oarecare nostalgie după filmele "de artă" care se făceau şi la noi, în special înainte de Noul Val al filmului românesc. Tentaţia de a reda relaţia inefabilă, inexplicabilă, incalificabilă... dintre artist şi arta sa, poate le mai dă bătăi de cap multor regizori şi scenarişti. Din păcate, în cazul acestui film, e un pariu pierdut. Din foarte multe motive, care cred că vor reieşi din rezumatul ce urmează.
 
O pictoriţă aflată într-un blocaj creator se hotărăşte să îşi facă un tatuaj. Nu îmi explic altfel gestul ei decât prin faptul că voia să se pedepsească pentru lipsa de imaginaţie. Sau pur şi simplu voia un tatuaj. Oricum, rana nu se închide, sângerează din abundenţă, dar ea descoperă că sângele îi deschide noi orizonturi în creaţie. Se automutilează, îşi mai face un tatuaj - moment în care tipul care îi face tatuajul se prinde că ceva e foarte în neregulă cu ea şi cu arta ei. Cam asta aş putea să spun şi eu despre Antoine Mocquet. Până să ajungă tipul cu tatuajele să o salveze de ea însăşi, artista dispare într-o cadă cu vopsea. Dar arta ei este foarte apreciată.
 
În prezentarea filmului se precizează: "Lei nu mai ştie de ce pictează. O pierdere de sine, prin propria artă." Ok... eu credeam că se consumă pe ea însăşi de dragul artei sale. E ceva mai complex , de fapt pictează pentru a se consuma, pentru a se sinucide pentru că nu mai ştie exact de ce pictează.

În afară de lipsa de sens a poveştii, personajele sunt artificiale, relaţiile dintre ele sunt false şi se bazează doar pe clişee - presiunile din partea managerului, flirtul cu tipul care o tatuează, întâlnirea cu clientul care o apreciază, dar îi "răpeşte" nemilos picturile. Toate acestea sunt ingredientele unui personaj perfect nememorabil a cărui poveste nu are nimic original şi suferă profund de calofilie. (Cristiana Stroea)



 Toate articolele despre Festivalul de film CineMAiubit 2009


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Autori diverşi


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer