Născut într-o familie engleză de clasă mijlocie, Jarman îşi petrecuse mai toată copilăria la diferite baze militare alături de tatăl său, un pilot în Royal Air Force care, deşi neo-zeelandez de origine, obseda mereu în privinţa identităţii sale naţionale, considerându-se "mai britanic decât britanicii". Având această lume marcantă în spate (ca regizor va tot reveni la imagini emblematice militariste, în special autorităţi în uniformă ca reflexii ale relaţiei dintre el şi tată), tânărul se îndreaptă spre un domeniu mai umanist, terminând apoi studii în istorie, engleză şi artă la King's College. Dar tânărul Jarman e atras tot mai puternic de mediul artistic, motiv pentru care între anii 1963 şi 1967 se dedică studiului picturii la Slade School of Art, unde întâlneşte artişti homosexuali precum David Hockney şi Patrick Procktor. Aici începe era artistică pentru el, înconjurat mereu de prieteni şi iubiţi pe care reuşise să-i transforme într-o familie numeroasă şi unită, reîntâlnită mereu în studiourile sale.
Cariera cinematografică a pornit aproape accidental printr-o curiozitate fascinată, atunci când descoperise prima sa cameră de Super-8. Era ca o jucărie pe care o manevra cu plăcere, explorând întregul univers ce se desfăşura în studiourile sale de pe malul Tamisei. Descria un "cămin" şi o "familie" cu adevărat neconvenţională, dând naştere la o serie foarte personală de filmuleţe "homemade" în genul "Fabricii" lui Warhol. Sprijinit şi influenţat de personaje precum Christopher Hobbs, care l-a ajutat enorm să facă tranziţia dintre pictură şi cinema, şi Andrew Logan, care, precum Jarman, spărgea oarecum barierele "moralităţii" contemporane, cineastul reuşise să îşi transforme prietenii pe care-i iubea cu sinceritate în colaboratori de o viaţă. Asta într-o lume şi o industrie în care relaţiile cordiale cu alte "rude" decât cele de sânge aveau dintotdeauna drept unic suport ipocrizia.
Şi astfel a apărut şi primul său lungmetraj, Sebastiane (1976). În acelaşi spirit informal şi total atipic pentru realizarea unor "filme mari", cu aceeaşi "familie" în care-şi găsea confortul şi munca, mânat însă de data aceasta şi de prezenţa unei furii care avea să mai apară la cineast de-a lungul scurtei sale cariere, Jarman a zburat în 1975 spre Sardinia şi a dat viaţă şi sens primilor săi paşi adevăraţi în cinema. Filmul, influenţat puternic de Pasolini (unul dintre artiştii care au avut un impact major asupra lui Jarman - în 1991 acesta chiar a şi interpretat rolul italianului într-o reconstituire a celebrelor ultime clipe din viaţa lui, într-un scurtmetraj numit Ostia semnat de Julian Cole), descrie o parte din viaţa Sfântului Sebastian, considerat şi interpretat de-a lungul timpului ca fiind primul gay icon din istorie. Filmul a fost, nici nu se putea altfel, foarte controversat, în mare parte datorită violenţei sexuale şi a subiectului care aruncă din start o mare problemă pentru spectatori şi reprezintă o caracteristică importantă în filmele lui Jarman: homosexualitatea şi istoria; întotdeauna a existat o alură magică în privinţa combinaţiilor de genul acesta: sex şi oricare dintre religie, istorie şi politică. Slavă Domnului, sunt ateu.
Dar sexul n-ar fi atât de incitant fără religie, hibridul ăsta e afrodisiac; fără gândul la ideea de păcat, perversiunile sexuale ar fi ca ouăle fără sare. Din acest moment, Jarman a fost privit ca şi cum ar fi fost dispus să-şi înceapă hegemonia retorică în cuibul unor degeneraţi aparent iniţiaţi încă din stadiu infantil în artele decadenţei. El ştia însă că ceva cu caracter profund personal nu poate fi decât fun pentru autor şi intrigant pentru cei care participă la spectacol, direct sau indirect, şi asta tocmai pentru că se cade a fi egoist şi a face ceva ce are legătură strânsă cu el, chiar dacă e un demers denigrator, distructiv, nociv pentru întâlnirea cu publicul.
A urmat apoi Jubilee, o iniţiativă cinematografică în spatele ceremoniei de 25 de ani a tronului reginei Elisabeta a II-a (Silver Jubilee of Elizabeth II) - ceremonie care a dus la mai multe replici culturale precum controversatul şi agresivul concept God Save the Queen al celor de la Sex Pistols. Anglia era străbătută atunci de atmosfera furioasă şi disperată a unei societăţi ce se înfrunta cu recesiunea economică şi cu viitorul incert post-imperial, stare care se regăsea în subversiva şi exuberanta energie şi furie a mişcării punk. Găsind demnă de explorat această răbufnire socială generală şi atras de imaginea mişcării punk (în special de actriţa sa, Jordan, pe care o descoperise încă de la sfârşitul filmărilor la Sebastiane şi pe care o numise "istoria artei prin machiaj"), cineastul a reuşit să creeze un film post-apocaliptic folosindu-se şi de data aceasta de istorie. El o transportă pe regina Elisabeta I într-un viitor în care minunatul ei regat se transformă într-un loc haotic, decăzut, în care domneşte anarhia şi în care urmaşa sa, regina Elisabeta a II-a este trecută repede cu vederea, fiind ucisă într-un jaf arbitrar.
Jarman era pregătit să-şi lase povestea să urmeze într-un mod previzibil panta descendentă spre nihilism, însoţită pretutindeni de doza nelipsită de umor caustic şi, desigur, de zâmbetul parşiv al satiricului gata să se auto-distrugă ca o formă de auto-ironie în felul său propriu şi personal; şi asta pentru a intra în anormalitatea caracteristică unei generaţii punk prin excelenţă. În ciuda unei mici romanţări, regizorul a reuşit performanţa de a fi unul din cei despre care nu poţi şti cu certitudine dacă încearcă să tragă semnale de alarmă sau are o satisfacţie specifică sadicului atunci când transpune fantezii morbide în film. Nu ştii exact dacă este satiră, dramă sau dacă avem de-a face cu un individ imoral. Şi ce este atât de grozav la o asemenea abordare? Naşte polemici. Din păcate, însă, filmul nu a stârnit la vremea aceea prea mare interes, chiar dacă valorea sa a crescut în timp şi s-a dovedit profetic (şi este şi filmul cineastului la care eu personal revin cel mai des). Până şi reprezentanţii marii scene a punkului îl descriau atunci (poate cu o mică urmă de gelozie, în urma refuzului de a participa la realizarea filmului) drept "cel mai plictisitor şi prin urmare dezgustător film" (Vivienne Westwood).
Dar Jarman îşi crease deja un stil puternic personal, influenţat de mari cineaşti precum Pasolini, Cocteau, Fassbinder şi Paradjanov; un stil în care caută ceea ce vizează o oarecare dezumanizare a publicului... să ştie acel ceva ce omului conformist îi scapă. Creaţiile sale trădează intenţia de a ajunge la punctul în care filmul nu mai e un simplu prilej, ci e periculos şi manipulator, iar spectatorul este lăsat să poată atinge nivelul de frustrare pe care-l avea regizorul când a descoperit în el un refugiu. În această manieră puternic răvăşitoare, revelatoare, sigură şi cu siguranţă lirică, pasiunea cineastului de a interpreta sau revela istoria şi arta prin prisma homosexualităţii a devenit semnătura sa şi i-a condus mai departe până la finalul carierei şi vieţii întreaga viziune cinematografică ca scenarist şi regizor.
În The Tempest (1979), Jarman a avut curajul să ecranizeze piesa lui Shakespeare ca o metaforă a homosexualităţii (curaj pe care şi l-a asumat şi mai târziu în The Angelic Conversation, din 1985, în care a interpretat pe coloana sonoră sonetele shakespeariene ca poeme homo-erotice). A urmat apoi una dintre cele mai controversate "biografii" şi în acelaşi timp cel mai celebru şi elogiat film al cineastului, film pentru a cărui realizare a aşteptat 8 ani. Filmul, omonim personalităţii numite Caravaggio (1986), descoperă rând pe rând prin tablourile pictorului, tragica aventură a triunghiului amoros Caravaggio - Ranuccio - Lena. Aici apare pentru prima dată şi o actriţă muză pentru autor şi una din cele mai bune prietene ale acestuia, Tilda Swinton.
Din acest punct, filmele sale s-au despărţit în 2 mari ramuri: cele care vizează personalităţi importante homosexuale şi câteva proiecte personale foarte ambiţioase şi originale, autobiografii metaforice, precum The Last of England (1988), The Garden (1990) şi Blue (1993). Acestea din urmă puteau fi percepute exclusiv din perspectiva artistului asuprit de soartă, promiscuu în toate accepţiunile cuvântului, debordând de umor involuntar şi de o maliţiozitate nativă, de poezie şi revoltă, înconjurat de tot felul de anexe umane după chipul şi asemănarea sa. Viziunea lui incitantă l-a îndrumat pe Jarman să continue să facă filme "biografice", de o valoare incontestabilă, prezentând personaje precum Wilfred Owen (a cărui operă lirică a fost pusă pe muzica copleşitoare a compozitorului Benjamin Britten) în War Requiem (1989) sau filozoful austriac (Ludwig) Wittgenstein (1993) în filmul care-i poartă numele, şi Edward II (1991) în ecranizarea piesei omonime (film realizat la exact 400 de ani de la premiera piesei originale semnată de Christopher Marlowe).
Pe 22 decembrie 1986, Derek Jarman a fost diagnosticat pozitiv cu HIV. O lună mai târziu a făcut publică starea sa de sănătate, trecând astfel (din păcate) la cea mai celebră etapă a vieţii sale, o perioadă exploatată şi răstălmăcită de presă şi industrie. El declara că nu traieşte cu SIDA, ci că moare cu această boală. Blue, proiectul care-i încheie cariera cinematografică într-o notă intimă, poate fi descris ca fiind asemenea jurnalelor sale publicate: sincer; un ultim testament şi confesiune în faţa publicului său; mărturia unui artist în faţa morţii şi a tuturor temerilor care vin o dată cu aceasta.
Mai mereu împotriva curentului, cineastul a rămas dedicat principiilor sale fără să se compromită sau să se abată de la drum. Asta în opoziţie cu majoritatea cineaştilor britanici ai vremii respective ale căror demersuri şi doctrine indecise ca nişte bisexuali dezorientaţi şi suspecţi au devenit banale prin angoasa bântuitoare a repetiţiei. În Jarman nu se resimte nimic din simptomele de angoasă ale unui individ gata să facă un compromis cu sine însuşi şi să-şi consume focul pasiunii reprimate la capătul unei întâlniri oarbe cu propria-i neputinţă de a reda simplitatea şi vulnerabilitatea emoţională.
Operele sale pot influenţa orice creator, entuziasmând prin simplitatea lor sau descumpănind prin imensitatea universului artistic. Mai mult, minciunile propagandiste cum că "orice se poate întâmpla" sau "dacă vrei poţi", care duc de obicei la aceleaşi demersuri inutile ce servesc porţii reci de mâncare pentru tânăra generaţie însetată de tiparuri şi clar-obscur lunar, se transformă aici în adevăruri simple şi sincere, demonstrând că arta se poate face şi fără sprijinul financiar al unei industrii sau gusturile şterse ale unei societăţi, aşa cum o numeşte el, blank. Jarman chiar declară: "sunt cel mai norocos regizor al generaţiei mele: am făcut tot timpul numai ceea ce am vrut".
Admirat în viaţă pentru energia, forţa şi a sa joie de vivre şi simultan pentru pesimismul din opera lui, Derek Jarman a dus filmul în zona în care se confundă creatorul cu creaţia şi în care spectatorul este lăsat fără speranţă, răvăşit. Jurnalele sale publicate, care-i urmăresc sfârşitul treptat până la momentul ultimei pagini, în care copleşitoare apar notiţele sale aproape neinteligibile din cauza orbirii pe care boala i-o provocase, dezvăluie viaţa unui om care a pus întotdeauna mare preţ pe emoţie, nealterând-o; o viaţă şi o istorie personală valoroasă în faţa căreia însuşi cineastul semna pe bună dreptate celebrul reward if found.