Looking back (1): Marea evadare - Le trou

Le trou, al marelui regizor francez Jacques Becker, este un extraordinar film de suspans centrat în jurul eforturilor unor prizonieri de a evada dintr-o închisoare, în anul 1947. Inevitabil, la apariţia sa (în 1960), a fost deseori comparat cu La grande illusion, însă cele două filme sunt asemănătoare în sensul în care asemănătoare ar părea şi Apocalypse Now şi The Deer Hunter, pentru simplul fapt că acţiunea lor se petrece în timpul războiului din Vietnam. Jean Renoir avea ambiţiile de a surprinde viaţa din închisoarea germană în integralitatea sa, lăsând-o perfect intactă, de a dezbate elegant schimbările sociale de după Primului Război Mondial şi de a pune sub semnul întrebării ideile despre onoare şi datorie.

Ei bine, eforturile lui Becker se focusează aproape exclusiv pe planul în sine de evadare a celor cinci deţinuţi - personajele principale ale filmului său. El îi conferă acestuia o notă de realism (de altfel, filmul este inspirat din nişte fapte reale), însă forma de realism pe care o propune este pusă doar în slujba planului de evadare, pentru a-l revela în toată complexitatea sa, cu toată concreteţea logisticii sale. Pe toată durata sa, rămâne perfect fidel tuturor "lucrurile mărunte" ce constituie tentativa de evadare, respingând orice efecte artificiale născute din filmul hollywood-ian (montaj, decupaj sofisticat al imaginii sau efecte speciale). Nicio acţiune a personajelor, niciun element ce face parte din schema scăpării din închisoare, nu rămân ascunse faţă de spectator. Din punct de vedere logistic, este unul din cele mai bogate filme făcute vreodată. De multe ori, camera de filmat omite intenţionat feţele personajelor şi elementele non-verbale aferente şi aduce în prim-plan detaliile din jur: tăierea unor bucăţi de carne dintr-un pachet trimis din afară (verificate de un paznic înainte să le dea unui personaj), fabricarea unei chei universale (o piesă importantă din intrigă), o uşă încuiată ce dă spre canalizare şi tentativele de a trece de ea fără a o descuia etc. Probabil cea mai memorabilă scenă din film este cea în care colegii de celulă sparg cimentul pardoselii pentru a crea o gaură spre subsol, folosind, pe rând, o rangă improvizată. Scena este un adevărat tur de forţă: este filmată în timp real (patru minute) fără nicio tăietură de montaj, axându-se preponderent pe golul din ce în ce mai mare ce se formează sub ochii noştri şi doar atunci când un alt personaj apucă ranga, camera se ridică un pic pentru a ni-l înfăţişa. Nu ştiu câte filme (de suspans!) şi-au refuzat cu atâta fineţe dreptul de a "trişa" cu spectatorul într-un asemenea timp mort (precum spargerea unei pardoseli), prin tăieturi de montaj sau focalizări diferenţiate. Le trou prezintă acest act ca pe un eveniment imediat, la care asistăm secundă cu secundă - contrazice orice concepţie despre spectacol în sensul convenţional şi, preţ de patru minute, realitatea de pe ecran devine a noastră.

Nu aflăm niciodată pentru ce au fost condamnate personajele sau orice altceva despre trecutul lor. Nu apar ca nişte brute fără inimă, însă e greu să fii sigur: ele sunt dezvoltate tot prin prisma eforturilor pe care le depun în evadare. Nuanţele există, pentru a le diferenţia între ele (unul este "expertul în evadări" aparent sufletist şi implicat, altul este genul apatic care nu pare prea preocupat de "marele urzeală" ş.a.m.d.), însă o mare parte din personajele în sine rămâne învăluită în mister şi spectatorii pot specula de aici încolo în legătură cu ele. Un singur personaj este mai dezvoltat: Claude Gaspard (jucat de Marc Michel), educat, plăcut prin umilitate, acuzat că a încercat să-şi ucidă soţia. El nu prea se integrează în grup, una din puţinele scene în care pare să relaţioneze liber cu restul este cea în care împarte tuturor din mâncarea sa.

Desigur, asta nu înseamnă că filmul nu atinge şi coarde sensibile de-ale spectatorilor. În principal, ceea ce emoţionează în film este ambiţia, ingeniozitatea şi solidaritatea grupului de prizonieri, culminând discret cu scena în care patru din ei, pe punctul de a scăpa de după gratii, îşi iau rămas bun de la cel de-al cincilea, nevoit să rămână acolo. Becker foloseşte actori neprofesionişti, dintre care unul, Jean Keraudy, chiar a participat la o evadare în 1947: în ciuda câtorva secvenţe emoţionante pe care le oferă, el nu vrea să distragă atenţia spectatorului de la planul de evadare şi punerea sa în practică. Totul de la acesta porneşte: orice relaţie de camaraderie, orice "adâncime" a personajelor, orice sentimente se constituie mai degrabă din inerţia acestui plan.

Prin comparaţie, un alt reper precum The Great Escape este un film intens hollywood-ian. Şi el descrie tot o evadare (dintr-o închisoare nazistă), însă regizorul John Sturges o încarcă de mult glamour: personajele sunt cool, au simţul umorului şi panaş iar filmul, deşi fentează clişeele genului, tot spectaculos e - în sensul acela în care ţi-ar plăcea parcă să fii în locul lui Steve McQueen pe motocicletă. Ca majoritatea filmelor americane, cultivă glamour-ul în defavoarea autenticităţii, mai ales prin casting (McQueen, Bronson, Attenborough, Garner, Coburn). E ca un diamant şlefuit săptămâni în şir pe lângă o perlă din largul mării. (Menţionez că găsesc filmul lui Sturges bun în felul său complet diferit.)

Prin bogăţia detaliilor, concreteţea ieşită din comun a planului de evadare şi a aplicării sale, fineţea observaţiei şi sentimentul de autenticitate, Le trou este o izbândă a cinema-ului.