Dar ceea ce numesc eu lipsă de pragmatism poate fi intenţie regizorală. Filmul urmăreşte acţiunile partizanilor conduşi de Ioan Gavrilă Ogoranu, care s-au împotrivit regimului comunist aproape un deceniu. Constantin Popescu jr. traduce filmic această rezistenţă îndelungată printr-o serie de confruntări cu Securitatea care pare să nu se mai termine. Sunt câteva secvenţe de urmărire care reuşesc să transmită un foarte incitant sentiment de încrâncenare disperată, dar singura dată când am mai văzut peste 160 de minute de lupte date într-o pădure a fost când am mers la Avatar. Or, Portretul luptătorului nu are nici efecte speciale 3D, şi nici suficientă profunzime pentru a considera că, în esenţă, e mult mai mult decât un film de acţiune.
Ogoranu este un personaj real, care s-a ascuns timp de 29 de ani în munţi, iar când a fost în sfârşit capturat, preşedintele Nixon a intervenit pe lângă Ceauşescu în favoarea lui. În film este jucat de Constantin Diţă, care nu pare nici pe departe atât de puternic pe cât trebuie să fi fost un om care a condus aproape un deceniu o bandă de proscrişi, fie ei şi intelectuali. Iar dacă mi se poate imputa că imi dau cu părerea despre cum trebuie să fi fost omul Ogoranu, aici intervine a doua problemă: după vizionarea filmului nu ştiu nici măcar cum este personajul Ogoranu.
Iar aceşti luptători nu sunt tocmai uşor de înţeles. De ce au ales ei să trăiască în păduri ca nişte animale şi să ducă o luptă înfricoşător de inutilă? Sau ar trebui să fie de la sine înţeles că a-şi pune gâtul în marele jug socialist şi de a trage împreună cu restul turmei ar fi fost o soartă mai înfiorătoare? Datorită simplităţii personajelor, răspunsul pare să conste în teribilismul şi idealismul unor tineri care au sperat în venirea americanilor. Printr-o secvenţă de dialog glorios-filozofic şi printr-un citat inserat pe ecran înainte de genericul de final, Popescu Jr. indică primul răspuns ca fiind corect. Dar acestea sunt metode prea facile.