Ediţia din 2010 a cunoscutului festival din Poiana Lupului, aproape de Reşiţa, a învins capriciile naturii cu muzică de calitate, pe gustul tuturor amatorilor de gen. Cea de-a 14-a ediţie a Festivalului de Jazz de la Gărâna a fost, din nou, sub semnul ploii. În primele două seri, vremea a fost încurajatoare, dar înainte de recitalurile de sâmbătă, 24 iulie 2010, a început furtuna.
Evenimentul a început joi seară, 22 iulie 2010, cu un recital susţinut de grupul solistei de origine albaneză Elina Duni. Voce bună, aceasta a recurs la teme clasice ale genului, la compoziţii proprii şi la influenţe folclorice balcanice. Al doilea recital al serii a adus un program special: chitaristul norvegian Terje Rypdal a cântat cu Miroslav Vitous, niciunul dintre ei neaflându-se pentru prima dată la Gărâna. Într-un fel, programul lor a fost cel mai atipic din această ediţie, cel mai experimental jazz prezentat vreodată în Poiana Lupului. Pentru prima zi de festival a părut cam greu de digerat, fiind vorba despre o nişă a jazzului, care are nevoie de o transă specială pentru ca muzica să nu fie agasantă. Chiar dacă publicul nu era încă încălzit pentru recitalul Rypdal-Vitous, calitatea muzical-instrumentală era evidentă.
Muzicieni de certă valoare componistică şi interpretativă, improvizatori cu mare experienţă, aceştia nu au făcut doar o plimbare în Semenic. În încheiere, am ascultat grupul timişorean Funky Growl, în prezenţa a circa 4.000 de spectatori, încrezători că vremea nu se va strica şi că cele patru zile de muzică bună nu vor fi afectate. Un jazz mult mai accesibil, păstrând tradiţiile bănăţene ale genului.
Seara, monopolizată de un trio de vis
Seara de vineri, 23 iulie 2010, a adus, în faţa a peste 6.000 de spectatori, recitalul de excepţie al trioului Bela Fleck - Zakir Hussain - Edgar Meyer, care în două ore a făcut un show de excepţie, demn de renumele de virtuozi al membrilor şi de multele premii Grammy pe care aceştia le-au câştigat de-a lungul carierei. Greu de explicat pentru cine nu a fost martor. O virtuozitate cum rar s-a văzut pe scenele noastre, un dialog al solo-urilor între banjo şi tabla (instrument de percuţie indian), bine coordonat de "mintea limpede" Edgar Meyer. Un trio sudat în ani de concerte, o formaţie ai cărei membri care îşi simt foarte bine intenţiile şi se înţeleg excelent numai din priviri.
Trioul a pus monopol pe seara de vineri, după ce şi-a exprimat din vreme dorinţa ca recitalul pe care îl va susţine să nu fie precedat sau urmat de niciun altul. Organizatorii au fost de acord, pentru că era greu să găsească o trupă care să cânte în deschiderea unui concert Bela Fleck Trio. Cei trei muzicieni de calibru şi-au încălzit singuri publicul, care nici măcar nu a sesizat când s-au terminat pregătirile şi când a început efectiv recitalul. Scenariul a fost bine pus la punct, trioul refuzând chiar şi o simplă prezentare pe care s-o facă Florian Lungu. Pur şi simplu au pornit, cu probe de sunet, cu microfonii, şi au continuat cu un recital de excepţie, care treptat-treptat a dus publicul la incandescenţă.
Concert amânat de ploaie
Dar sâmbătă, 24 iulie, vremea n-a mai fost prietenoasă. Chiar înainte de primul recital, cel al lui Marcin Wasilewski Trio, norii au erupt deasupra Gărânei şi timp de trei ore a plouat torenţial, fapt care a decalat mult concertele. Astfel, deşi capul de afiş al serii, cunoscutul grup maghiar Djabe, trebuia să urce pe scenă la ora 22.00, recitalul a început abia la ora 2.00, în faţa a doar 1.000 de spectatori uzi leoarcă.
Jazzul scandinav a avut succes
Nici duminică, pe 25, vremea nu a fost mai prietenoasă şi pe o ploaie măruntă a cântat şi vedeta serii, pianista Patricia Barber, care a mulţumit publicului că a avut răbdare şi a aşteptat-o. Duo-ul norvegian Trygve Seim & Frode Haltli, saxofon-acordeon, care a deschis ultima seară de festival, adânc ancorat în NUJazzul tipic norvegian, repetitiv pe alocuri, abstract de-a dreptul, a plăcut şi după mai bine de 90 de minute de recital, a fost rechemat pentru bis. A plăcut poate şi datorită lui Marius Giura, care a tot invitat la Gărâna muzicieni nordici, astfel contribuind la formarea unui public român pentru jazzul scandinav, un auditoriu pe care l-a educat să asculte acest tip de jazz, un public care an de an vine în Poiana Lupului pentru aşa ceva.
Inedita combinaţie saxofon-acordeon, o premieră pentru iubitorii de jazz din România, a atras şi datorită plăcutului dialog dintre cele două instrumente. Pe de altă parte, cei doi muzicieni au fost în avantaj şi pentru că publicul s-a trezit la viaţă după amorţeala adusă de ploaia torenţială, care a durat mai bine de 20 de ore. Plecând de la unele teme clasice, chiar şi de la o piesă a lui Bob Marley, interpreţii au trecut prin adaptările tipice şcolii de jazz scandinave.
Artişti unici
Deşi a început să plouă mărunt chiar înainte de Patricia Barber, spectatorii erau hotărâţi să reziste. Ploaia mocănească nu s-a oprit nicio secundă, însă publicul a fost admirabil. Americanca Patricia Barber şi-a făcut show-ul obişnuit, supraveghindu‑i şi coordonându-i din spatele pianului pe cei trei instrumentişti care o acompaniază, grupaţi în dreptul pianului, stând tot timpul cu faţa spre ea. Interpretei nu i-a lipsit paharul cu coniac, pe care-l ridica tot timpul de lângă piciorul pianului pentru a sorbi tacticos câte o înghiţitură.
Poate că programul a fost uşor nepotrivit pentru un concert în aer liber, ceea ce nu înseamnă că n-a fost bun. Cuprinzând teme de la gospel la clasic, şi compoziţii proprii, concertul a avut multe momente de improvizaţie. Chitaristul Neal Alger a electrizat publicul în multe momente, contrabasistul, Larry Kohut, a fost senzaţional, iar bateristul, Eric Montzka, de-a dreptul uluitor. Peste ritmurile lor, vocea profundă a Patriciei Barber, curată şi dură, răguşită şi calmă, a făcut un recital excelent, care, repet, ar fi avut o altă valoare, dacă s-ar fi ţinut într-un spaţiu închis. Cred că, în aer liber şi cu ploaia care nu s-a oprit o clipă, n-a fost receptat la adevărata valoare.
Muzică să fie, că bagajul nu contează!
A urmat recitalul excepţional al suedezului Dan Berglund, foarte bine primit de public, un jazz experimental, care îţi dădea senzaţia că eşti undeva în Oslo sau în Stockholm, într-un club de NUJazz tipic scandinav. Programul lui a arătat foarte bine ce înseamnă să ai chef de cântat. A fost cel mai bine primit recital al serii şi, datorită stilului, mai în forţă decât cel al Patriciei Barber, mult mai potolită şi mai aşezată. Cineva din public spunea la sfârşitul recitalului: "Am venit s-o văd pe Patricia Barber şi l-am descoperit pe Dan Berglund". Seara a fost încheiată de Bega Blues Band, cu un concert in memoriam Bela Kamocsa, membru fondator al grupului Phoenix şi iniţiator al festivalului de la Gărâna, care a murit la începutul anului.
În concluzie, Gărâna a găzduit încă o ediţie reuşită a festivalului, deşi vremea a fost potrivnică în ultimele două zile. Cei care au stat până la sfârşit nu au regretat nimic, chiar dacă mulţi rămăseseră doar cu hainele de pe ei, bagajele şi corturile fiind luate de furtună sau pur şi simplu abandonate în noroi.
Prin urmare, ne vedem anul viitor, în 2011, la Gărâna, unde numai vremea ne poate face surprize neplăcute.
Aşteptări, împliniri, dorinţe
Bela Fleck
Dincolo de vicisitudinile vremii, care au alungat sute de fani, nivelul valoric al festivalului a fost extrem de ridicat. De la primul artist care a urcat pe scenă şi până la Bega Blues Band, care a încheiat, ca de obicei, evenimentul, muzicienii au demonstrat că nu au venit la plimbare în creierii munţilor, la ani-lumină de civilizaţia citadină. Acesta a fost mereu farmecul acestei manifestări care are loc la Gărâna: publicul, avizat, ştie pentru cine şi pentru ce vine, iar muzicienii ştiu că în Poiana Lupului găsesc cunoscători avizi de muzică de calitate. Remarcabil este că în ultimii ani au existat doar câteva cazuri în care simbioza public-artişti nu a funcţionat.
Este şi meritul organizatorilor care au inclus Gărâna în circuitul european de gen, astfel că în Semenic poate fi chemat orice muzician care are dată liberă în calendar. Mai trebuie doar banii pentru onorarii. Există, aşadar, toate premisele ca nivelul şi ţinuta evenimentului să fie mai bune de la an la an.
Dacă cineva ar fi spus, în urmă cu 10 ani, că Jan Garbarek va concerta în creierii munţilor Semenic şi că martori vor fi 10.000 de spectatori, omul ar fi fost considerat nebun. Şi nu numai Jan Garbarek a fost la Gărâna. Au fost şi Stanley Jordan, şi Mike Stern (chiar de două ori), şi Steve Hackett, totul culminând cu ediţia din acest an, când a urcat pe scenă Bela Fleck, câştigător "la zi" a două premii Grammy, aceste Oscaruri ale industriei muzicale.
Ploaia poate fi de ajutor
"Vremea ţine cu cei mari", spunea cineva din public, un optimist care credea că până la recitalul Patriciei Barber timpul se va îndrepta. "Ar fi nedrept ca doar Bela Fleck să aibă noroc de vreme bună."
Din păcate, sâmbătă seară, 24 iulie, vremea nu a ţinut nici cu publicul, nici cu artiştii. Grupul maghiar Djabe, care a mai fost la Gărâna, împreună cu "creierul" legendarului supergrup Genesis din anii '70, Steve Hackett, a avut ghinionul să urce pe scenă abia la ora 2.00 dimineaţa, după oprirea potopului, când mai erau doar câteva sute de spectatori, uzi până la piele. Noroc că n-au fost dezamăgiţi! Trupa Djabe şi‑a făcut spectacolul obişnuit, apelând la fusion, funk, clasic, etno. A vrut chiar să cheme pe scenă un copil de 8 ani, pe care să-l lase să se joace la toate instrumentele şi să facă tot ce-i trece prin cap. Din păcate, la o oră atât de târzie în noapte, copilul trecuse la somn.
Îl vrem pe Jeff Beck!
Ce-ar mai fi de văzut la Gărâna? "Domnule Giura, adu-l pe Jeff Beck la Gărâna şi promitem că facem noi vreme frumoasă!", aşa a sunat una dintre rugăminţile publicului. Ar mai fi pe listă Leni Stern, o magnifică chitaristă, soţia lui Mike Stern, un obişnuit, deja, al Semenicului, plus Cassandra Wilson, Eric Trufazz, şi, mai ales, Jeff Beck. Acesta din urmă a reintrat în circuitul concertistic alături de o basistă de excepţie, Tal Wilkenfeld, de doar 22 de ani.
Beck, având la activ o carieră de aproape 50 de ani, a cântat cu cei mai mari muzicieni ai lumii, a "crescut" muzicieni ca Eric Clapton, Rod Stewart, Ron Wood (de la Rolling Stones), Vinnie Appice, Jimmy Page şi mulţi alţii. A fost membru al grupului Yardbirds şi doar un ghinion, un accident de motocicletă, l-a împiedicat să fie al cincilea membru Led Zeppelin, încă de la înfiinţarea legendarei trupe.