Sîntem în 1986. Ronald Reagan dă liber aviaţiei americane să bombardeze cîteva oraşe libiene, lăsînd în urmă zeci de morţi, ca replică a unui atac cu bombă într-o discotecă din Berlinul de Vest, frecventată de soldaţii americani. În Miami, agenţii FBI se joacă de-a hoţii şi vardiştii cu cîţiva suspecţi de jaf, iar rezultatul înseamnă patru morţi, cîte doi din fiecare tabără. Forţele defensive sud-africane declanşează Operaţiunea Alpha Centauri, pentru a împiedica înaintarea formaţiunilor angoleze şi cubaneze către oraşul Jamba, locul ocupat de UNITA, o grupare rebelă susţinută de Africa de Sud şi Statele Unite, care acţionează într-unul dintre multele conflicte fierbinţi ale Războiului Rece. În Peru, deţinuţii cîtorva închisori se revoltă, iar armata nu stă prea mult pe gînduri: 224 de morţi. Altfel, placida Danemarcă se vede faţă în faţă cu cel mai violent moment civil al propriei istorii: bătălia de nouă zile dintre poliţie şi comunitatea de squatters din Copenhaga. În Malaezia, nişte banale alegeri, deşi nimic nu e banal în partea aceea de lume, lasă în urmă cinci morţi. Etc. Etc. Etc.
În acelaşi an 1986, Metallica îşi scrie capodopera, Master of Puppets, făcînd din thrash metal ştire de prima pagină. Megadeth calcă pe urmele lor cu Peace Sells... But Who's Buying?. Iar bijutierul ororilor, Rick Rubin, manufacturează pentru Slayer cea mai alienant-frisonantă producţie de metal a anilor '80, seminalul Reign in Blood. Partea întunecată a vieţilor noastre are acum un soundtrack care ne fixează just angoasele: poezie socială/politică, declamată grunjos şi direct, printre riff-uri distorsionate de chitări amfetaminice şi cavalcade de tobe cu care e absolut imposibil să ţii pasul.
Sîntem în 2009. Timp de 13 ani, lumea asta n-a învăţat nimic: Gaza, Irak, Somalia, Kosovo, 9/11, Afganistan, Columbine. Etc. Etc. Etc. La sfîrşitul lui 2008, Metallica lansează cu tam-tam Death Magnetic; cîteva luni mai tîrziu, Megadeth ripostează cu Endgame. Sînt două albume care le întorc pe trupele din Los Angeles la origini, după ani de încercări de aducere la zi a genului muzical căruia i s-au circumscris. Dincolo de orice discuţie legată de valoarea operelor amintite, thrash metal-ul sună iarăşi a thrash metal. Din nou, cireaşa de pe tortul tuturor reîntoarcerilor la sursă este pusă de acelaşi Rick Rubin, supervizorul "afacerii World Painted Blood", cel mai nou album Slayer, lansat pe 3 noiembrie 2009, deschis de un intro, lipit chiar de piesa care numeşte LP-ul, apt să ne spună exact ce ne aşteaptă: mesagerii Apocalipsei sînt precedaţi de toboşarii ale căror ritmuri ne transmit că urmează să auzim Marele Anunţ.Bonus, un riff à la Tommy Iommi care, brusc, o ia complet razna, scufundîndu-ne în mlaştinile paranoide prin care ne-a purtat mereu grupul lui Tom Araya: sfîrşitul auto-provocat al umanităţii (World Painted Blood), războiul chimic (Unit 731), tortura şi suferinţa ataşată ei (Snuff), nocivitatea religiei ca "opium al popoarelor" (Hate Worldwide), injustiţia socială (Public Display Of Dismemberment) sau interesele politice diabolice (Americon), toate developate cu o viteză pe care doar beţele maniacale ale lui Dave Lombardo o pot înţelege. E acolo tot insectarul imagistic old-school al trupei californiene, cuplat cu o schemă instrumentală clasică, care conţine destulă melodicitate în toată ariditatea sonică pe care o poate admite thrash metal-ul. (Cu o excepţie, Playing With Dolls jucînd parţial în liga metal-ului modern.) Construit din viteză şi visceralitate, emoţii extreme şi un simţ monstruos al ororilor umanităţii, WPB este fresca coşmarescă a unei lumi, cea dintotdeauna şi cea de astăzi, pe care Araya şi compania au ştiut aproape mereu în ce culori să o picteze.