Inception: aroganţa şi prudenţa lui Nolan

Nu e bine să ai aşteptări mari în viaţă sau de la artă. Niciodată. Aşteptările mari aduc după sine dezamăgiri la fel de mari. Regret că am plecat de la ideea că voi fi uimită, vrăjită şi captivată de Inception cum nu mai fusesem în viaţa mea. Dar cum să îţi formezi pre-judecăţi mai modeste după recepţia critică şi comercială de care a avut parte filmul? După toate imperativele de tipul "Trebuie să îl vezi!" pe care mi le-au servit prieteni în ale căror gusturi se întâmplă să am încredere? După ce ai aflat că distribuţia e formată din Leonardo diCaprio, Marion Cotillard, Michael Caine, Ellen Page şi Joseph Gordon-Levitt, pe care, în grade şi modalităţi diferite, îi admiri şi abia aşteptai să îi vezi într-o hiperproducţie? Din păcate, cam atât a fost Inception: o hiperproducţie... prea mare, în care s-au pierdut, ca într-un labirint, micii actori mari menţionaţi, cărora abia dacă li s-a dat şansa să arate un sfert din ceea ce ştiu să facă, fiind prinşi în roluri cel mult caricaturizate, dar mai degrabă unidimensionale, plate. Prea concentrat probabil pe reuşitele tehnice, Nolan uită că, pentru a părea asemenea oamenilor în carne şi oase, personajele sale ar avea nevoie şi de substanţă şi profunzime şi face astfel sarcina spectatorului de a empatiza cu protagoniştii aproape imposibilă. De fapt,Nolan uită că filmele sunt, în primul rând, despre oameni.
 
În ciuda tragediei personale în jurul căruia este construit Cobb, ingredientul de bază fiind, desigur, vina- un fel de trademark al regizorului, căci Nolan pare să creadă că e suficient să pui în centrul acţiunii un personaj măcinat de o culpă uriaşă ca să asiguri adâncimea psihologică a naraţiunii cinematice -, în ciuda luptei sale cu proprii demoni reprezentaţi de o Marion Cotillard în toată frumuseţea şi eleganţa ei, în ciuda faptului că Leo DiCaprio face minuni cu un rol cu premize similare în Shutter Island şi că e, în continuare, genial în portretizarea unui individ aflat pe punctul de a pierde controlul, viaţa interioară a eroului rămâne prea săracă pentru ca naraţiunea psihologică să atingă proporţiile sugerate artificial de Nolan. De fapt, traiectoria lui Cobb între realitate şi vis, între prezent şi trecut, este destul de stearpă, convulsiile emoţionale se consumă destul de distant, lăsând spectatorul cu un picior în afara poveştii, în loc să îl atragă înăuntru şi să îl facă prizonierul lor.
 
Paradoxal, empatia s-ar putea să lege, în unele momente cheie, spectatorul de destinul altui personaj, pe jumătate antagonist: Fischer, cel în mintea căruia trebuie să se realizeze implantarea ideii. Neglijent, Christopher Nolan nu pune niciodată sub semnul întrebării implicaţiile morale ale deciziei care generează intriga acestei poveşti, aceea de a manipula (într-un mod extrem de intruziv) o persoană nevinovată. Cel puţin până la proba contrarie. E vorba, până la urmă, de un liber arbitru, a cărui valoare nu este relativizată... nu, este complet anulată, probabil pentru că Nolan era prea ocupat cu efectele speciale (impresionante, dar nu revoluţionare) pentru a se preocupa de ce spune prin filmul său. Probabil că aceeaşi neglijenţă este responsabilă pentru crearea unui Fischer atât de vulnerabil în plan psihologic.
 
Cred că am ajuns la punctul în care fanii Inception nu mai pot citi această cronică şi se pregătesc mă acuze că nu am înţeles filmul sau intenţiile regizorale şi vorbesc pe lângă subiect. Mă gândesc că principalul lor argument ar fi că, dincolo de ceea ce se întâmplă cu potenţialul nevalorificat al actorilor sau cu adâncimea redusă a personajelor, meritul lui Nolan este acela de a fi creatorul unei noi lumi: a visului. Poate că aşa ar putea să pară la o primă vedere, după care nu are cum să nu te izbească lipsa de curaj a regizorului în configurarea acestui univers oniric.
 
Lumea visului e ghidată de un set de reguli -proprii, ce-i drept- totuşi, un set de reguli stricte care nu lasă loc nebuniei, iraţionalului, resurselor subconştientului şi ale suprarealismului. Nimic nu e suprarealist în filmul lui Nolan, care seamănă, mai degrabă, cu un colaj de scene din filme de acţiune, aluzii la James Bond, jocuri video şi fantezii arhitecturale naive/modeste. La tot pasul, dialogul mat, funcţional, este menit să explice resorturile interne ale spaţiului visului, explicaţiile abundente furând din magia descoperirii şi din spaţiul replicilor ironice, ludice, metaforice, dramatice, pline de umor...
 
Departe de a fi un hibrid de genuri, care să se apropie valoric de lecţia de film pe care ne-a dat-o Scorsese anul acesta prin Shutter Island (comparaţiile sunt inevitabile), îmi pare rău să o spun, dar Inception e doar un film de acţiune, un pic peste media genului, deghizat superficial într-o peliculă cu caracter epic, care să rescrie istoria cinematografiei, dar eşuează tocmai prin hiperbolizarea nejustificată a dimensiunilor. Tot măsurând, Nolan a uitat ce începuse să măsoare. Asemenea arhitecturii visului care se destramă o dată ce subiectul realizează că acea lume nu este reală, construcţia lui Nolan scârţâie şi se va dărâma la fel de uşor, o dată ce spectatorul va vedea, în spatele coloanei sonore dramatice, al expresivităţii lui DiCaprio, al ritmului halucinant, al scenelor de acţiune excesiv prelungite, al chipului fascinant al lui Marion Cotillard, al complexităţii structurii narative şi al artei cinematografice profesionist executate, artificialitatea acestei creaţii. Şi culmea e că, în ciuda celorlalte defecte arhitecturale menţionate, construcţia ar fi rezistat, dacă Nolan ar fi fost mai modest... sau dacă ar fi îndrăznit mai mult!