O strălucire kitchoasă - Glyanets

Cel mai recent film al lui Andrei Konchalovsky, Glyanets / Strălucire, pare să să joace pe foarte multe planuri. Întâlnim satiră, melodramă, poezie, decadenţă, perversitate şi le întâlnim, din păcate, doar la suprafaţă, ilustrativ, ba chiar demonstrativ. Din păcate, cu greu putem presupune că demonstraţia lui convinge pe cineva. De altfel, mecanismele utilizate sunt similare cu cele din Poker, opera "maestrului" Sergiu Nicolaescu, o comparaţie deloc măgulitoare pentru Konchalovsky, autorul unor filme considerate capodopere, precum Dvoryanskoe gnezdo / Un cuib de nobili (1969) şi Sibiriada / Siberiada (1979).

Din punct de vedere estetic, filmul nu prezintă prea mult interes. Scenariul are la bază o poveste tipic hollywoodiană, cu o fată din provincie care se duce în capitală pentru a cunoaşte succesul ca fotomodel.  Ajunsă acolo, este prinsă într-un joc rapid al corupţiei şi înşelătoriei din care nu mai poate scăpa. Ici, colo sunt câteva scene scoase parcă din filmele regizate de Andrei Tarkovski, un soi de cinema poetic care reprezintă o ruptură stilistică faţă de ansamblul filmic, provocând un constrast neplăcut.

Decupajul este şi el destul de clasic şi nu impresionează, iar cadrele în care se obervă o dorinţă vădită de metaforă sunt exagerate şi kitsch-izate, precum cel de la sfârşit, cu revistele împrăştiate. De fapt, kitschul este o constantă a acestui film, de la scenografie şi imagine, care propun aproape tot timpul o cromatică stridentă, formată din culori tari, constrastante şi până la dialogul plin cu aforisme despre lumea modernă. Are toate aparenţele unui film comercial cu pretenţii ceva mai ridicate, în felul acesta fiind uşor dezamăgitor şi pentru cinefil şi pentru popcornist. Acesta din urmă va observa cu stupoare că nici măcar fetele frumoase nu sunt aşa frumoase.

De asemenea, observăm viziunea superficială asupra modernităţii, în care regăsim un amestec şocant de corupţie şi cinism. Personajele sunt nişte suflete moarte, ca în romanul lui Gogol. Totul pare la prima mână, fără vreo întrebare privind cauzele adevărate, fără o analiză în profunzime a efectelor. În lumea aceasta nu există nuanţe, nu există complexitate umană. Filmul este un pseudo-semnal de alarmă cu privire la pericolele din epoca aceasta, aşa cum sunt văzute de o persoană care evident nu le cunoaşte sau pe care nu o interesează îndeajuns încât să le exploreze mai profund. Înţelegem că se tratează subiectul falsităţii, dar acest lucru nu justifică falsitatea filmului în sine.