Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Reconstruction

Cadril amnezic - Reconstituirea unei iubiri/ Reconstruction


Andrei Gorzo

Dilema Veche, septembrie 2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Într-o staţie de metrou din Copenhaga, un bărbat vede o femeie. Peste cîteva minute, el coboară din metrou fără a-i spune un cuvînt prietenei sale şi porneşte pe urmele necunoscutei. Cînd intră în vorbă, într-un bar, e ca şi cum s-ar cunoaşte deja. Pe de altă parte, cînd se reîntîlnesc a doua zi, e ca şi cum s-ar vedea pentru prima dată. Dar pînă atunci, viaţa bărbatului a suferit nişte mici restructurări: pentru început, nu mai are unde locui - şi asta nu pentru că a fost izgonit din apartamentul său, ceea ce se mai întîmplă, ci pentru că apartamentul său nu mai există - ceea ce, iarăşi, se poate întîmpla, dar numai în genul de condiţii care, de exemplu, îi permit unui alt bărbat să se trezească din somn şi să descopere că s-a transformat în patul lui într-o insectă monstruoasă. După o noapte de amor cu femeia necunoscută (o cheamă Aimée şi e suedeză), bărbatul din filmul Reconstituirea unei iubiri se întoarce acasă şi nu-şi mai găseşte uşa. Disperat, el întreabă o vecină dacă blocul se află în şantier - în reconstrucţie.

Titlul original al filmului, Reconstruction, se referă parţial la situaţia lui - la preţul pe care trebuie să-l plătească cel ce sare de pe traseul prevăzut al vieţii sale ca dintr-un vagon de metrou. Vecina nu-l mai recunoaşte, nici prietenul lui cel mai bun, nici Simone, prietena abandonată în vagon; e ca un personaj incomod, şters din istoria unei dictaturi. Cadrul începe să tremure, iar apoi se răstoarnă cu el alergînd, astfel încît pare să cadă, dînd din picioare, spre centrul pămîntului. Pe de altă parte, regizorul Christoffer Boe nu vrea să pierdem din vedere faptul că astea sînt artificii tehnice, efecte cinematografice. Titlul original se referă şi la natura lumii în care vom intra şi care nu e lumea noastră, ci o reconstrucţie liberă - un film. Atunci cînd lumea eroului se închide cu el pe dinafară, pedepsindu-i tentativa de evadare, sau atunci cînd Aimée dispare pur şi simplu de lîngă el, alungată de propria lui şovăială, e vorba despre vechiul, familiarul joc dintre atracţie şi îndoială - prima îţi oferă o lume nouă, cea de-a doua ţi-o poate lua într-o clipită. Dar, în acelaşi timp, e vorba despre nişte piese pe care un constructor capricios se amuză să le tot rearanjeze. (Danemarca e ţara lui Carl Theodor Dreyer, dar şi a lui Lego.) O voce din off ne avertizează de la început în privinţa asta, dar adaugă că “şi aşa, tot doare”. Sună ca un pariu.

Dacă la sfîrşitul filmului - primul lungmetraj al lui Boe - mai aveţi vreun dubiu în privinţa talentului său (recunoscut printr-un premiu FIPRESCI la San Sebastian şi o Caméra d'Or la Cannes), gîndiţi-vă cît de uşor putea să iasă un film iritant. Boe nu se sfieşte să construiască şi cu materiale uzate: Aimée e căsătorită cu un scriitor şi ni se sugerează că întreaga poveste ar putea să fie construcţia lui; şi ce ziceţi de magicianul care apare la început şi la sfîrşit, dar şi în staţia de metrou unde Aimée atrage privirea eroului? Eu aş fi zis că în aşa-numitul cinema “de artă”, astfel de personaje au devenit de mult omologii cuţitarilor psihopaţi din filmele horror. Dar prezenţa lor nu ştirbeşte cîtuşi de puţin fascinaţia jocului construit de Boe - un fel de cadril amnezic.

Rămîne întrebarea dacă filmul îşi îndeplineşte promisiunea iniţială - dacă jocul doare. L-am văzut de două ori şi tot nu sînt sigur de răspuns, dar, dacă ar fi să risc şi să spun da, aş adăuga că emoţia nu provine din vivacitatea jocului intelectual şi cu atît mai puţin din profunzimea lui, ci din intensitatea (amintind de a compatriotului lui Boe, Dreyer, sau de a compatriotului lui Aimée, Bergman) cu care camera sondează o suprafaţă - faţa actriţei Maria Bonnevie. Dreyer şi Bergman ne sînt prezentaţi de obicei în termeni destul de terifianţi - ca nişte artişti intransigenţi, iernatici, nordici; din omagiile care li se tot aduc lipseşte adesea faptul că aproape nimeni, în toată istoria cinematografului, n-a mai ştiut să privească o femeie aşa cum au privit-o ei. Mi-am amintit de asta uitîndu-mă la Bonnevie în rolul ei dublu - este şi Aimée, dar şi Simone. Bărbaţii din film sînt intenţionat opaci - eroul (Nikolaj Lie Kaas) e şovăielnic şi derutat, soţul (Krister Henriksson) e obosit - şi cred că toată durerea filmului, atîta cîtă e, iradiază din prim-planurile ei; e efectul tensiunii dintre convingerea noastră (care creşte cu fiecare prim-plan) că viaţa ei interioară trebuie să fie foarte bogată şi presimţirea corectă că nu vom afla niciodată mai mult.



 Toate articolele despre Reconstruction


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 Iubirea, minciuna frumoasă - Reconstruction, Redacţia HBO
 Iubiri, amintiri şi uitări - Reconstruction, Alex. Leo Şerban
 Reconstruction - Să credem în fumul de ţigară, Iulia Blaga
 Totul este cinema, totul este (re)construcţie, totul este iluzie - Reconstruction, Giulia Ghica Dobre
 Reconstruction şi Noul Val Danez, Giulia Ghica Dobre
 Toate articolele despre Reconstruction


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer