Primo tempo: Cinefilii din Venezia - Veneţia, 2010

Adică moi şi Andrei (eu cu piatră în gură, el nu) care, în câteva ore (suntem încă la Bucureşti), vom descinde din cursa Tarom direct pe aeroportul Marco Polo. De dragul argumentului (nu-s mare fan zboruri), să presupunem că suntem deja acolo. Prin urmare, iese din scenă, la fel de repede pe cât a intrat, indicativul viitor... hm...

Deşi am aterizat, călătoria e departe de a se fi terminat - pentru a ajunge în Veneţia propriu-zisă, mai trebuie să supravieţuim unui complicat periplu bus-vaporetto. Din fericire, şi de data asta am fost cumpătaţi la capitolul bagaje şi, în consecinţă, ne mişcăm graţios prin mulţime. Totuşi, mă gândesc acum, poate nu "graţios" ar trebui să fie cuvântul de ordine, ci "eficient" şi, eventual "rapid". Nu de alta, dar festivalul a început deja de două zile. Zile în care, ca un făcut, italienii însărcinaţi cu realizarea programului au pus o bună parte din filmele pentru care am decis să inaugurăm festivalul in the first place.

Aşadar, deşi de-abia ce am aterizat, ne luăm un ciao amore, ciao (cu un ton vag iritat şi plin de urări de bine la adresa "însărcinaţilor" cu pricina) de la Black Swan, noul Darren Aronofsky, Norwegian Wood-ul lui Tan Anh-Hung, Miral-ul lui Julian Schnabel, Somewhere de Sofia Coppola şi Le bruit des glaçons, un Bertrand Blier a cărui ratare o regret mai mult decât pe toate celelalte la un loc. Nu de alta, dar Jean Dujardin şi Albert Dupontel (acum, scriindu-le numele, îmi dau seama că Andrei suferă şi mai mult decât mine, fiind mare fan OSS şi tripleta Un héros très discret / Bernie / Le créateur) n-au mai jucat împreună de la percutantul Le convoyeur, genul de thriller prin care francezii dau lecţii de gen (sic!) americanilor. Şi-aş mai băga în această categorie şi The Tree of Life... Doar că, oricât de mult mi-ar displăcea mie peninsularii (sunt curioasă câte sinonime pot găsi pentru a nu repeta prea des "italienii" - se pregătesc versiunile derogatorii), vina pentru absenţa filmului din program (déjà vu Cannes) îi aparţine în exclusivitate lui Terence Malick, ce pare prins, fără scăpare, într-un soi de infern al montajului.

Şi ratările nu se opresc aici... Din fericire, The Last Movie, prezentat ca un ultim omagiu adus marii pierderi cinematografice de acest an, Dennis Hopper, e prezent în format DVD în casă şi poate fi (re)văzut oricând. La fel ca, de altfel, o parte consistentă din ce au prezentat italienii în cadrul retrospectivelor Dino Risi şi John Woo. Ştiu, una e ecranul mare, şi-alta cel de acasă, dar faptu-i consumat. De fapt, nu chiar... Miral mai are o şansă, con la condizione că totul merge strună (preluat chei apartament, lăsat bagaje, prins vaporetto către Lido - locul de desfăşurare a ostilităţilor -, bifat acreditare) şi ni se dă voie să intrăm la ultima difuzare, în nocturnă, destinată (aparent) exclusiv publicului. Chestiunea e valabilă şi pentru filmul Sofiei Coppola, dat mâine, de la 8:30 dimineaţa, şi-n reluare câteva zile mai târziu (dar cine ştie ce se va întâmpla mai târziu?!). Întrebarea hamletiană care se impune e: herr Schnabel sau Sofica? Rămâne spre analizare...

Tot din fericire, datorită vizionării de presă de aseară, am reuşit să salvăm ce se mai putea salva din zilele 1-2 ale festivalului: Machete, fostul fals trailer strecurat între Death Proof şi Planet Terror pentru a completa, alături de altele, experienţa numită Grindhouse. Din păcate, Robert Rodriguez nu e Tarantino - cu toată verva şi pasiunea sa pentru cinema, absenţa de geniu (talent?!) scriitoricesc îşi spune aprig cuvântul când vine vorba de dialoguri sau plot care, citând-o pe Maude Lebowski, e "ludicrous": americanii răi vor să construiască un gard electric la graniţa cu Mexicul pentru a stopa imigrarea ilegală, dar mexicanii buni, aflaţi deja în America graţie "Reţelei", nu-i lasă. Eu înţeleg că Machete e tributar exploitation-ului (în traducere liberă - dar tot în engleză, că alta n-am! - "mind numbing violence and random sex scenes"). Cu toate astea, replicile penibile afectează aprig plăcerea unui măcel de 100 de minute. Măcel care, atunci când nu e inventiv, e măcar entertaining: unelte de grădinărit, ustensile de chirurgie, tirbuşoane, inevitabilele machete-uri, mopuri, termometre ambientale, săbii ninja, etc., toate folosite cu nobilul scop de a mai reduce din bad guy-şi. Şi, în ciuda distribuţiei promiţătoare - Danny Trejo (ex-puşcăriaş şi porte-bonheur-ul lui Rodriguez), Robert De Niro (campion la bad acting), Jeff Fahey şi Don Johnson (80-iştii care salvează, de altfel, onoarea întregului la capitolul actorie), Cheech Marin şi Tom Savini (alţi favoriţi de-ai lui Rodriguez, aici prinşi într-o confruntare... religioasă, să-i spunem), Michelle Rodriguez, Jessica Alba & Lindsay Lohan (pe post de tripletă fatală atât în pat cât şi-n luptă) şi Steven Seagal (zen şi foarte mexican... sau mexican't? - şi ce naiba înseamnă "puşete"?!) -, am ieşit de la film mai degrabă deprimaţi...

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.