Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Som Faves

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Între jocul de-a moartea şi suspendarea echilibrului - Som Faves


Gina Şerbănescu

septembrie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Trebuie precizat din capul locului faptul că spectacolul Som Faves, creat de Ivo Dimchev este unul din acele produse artistice care pot fi supuse unui număr considerabil de interpretări, având în vedere că autorul său i-a creat o substanţă foarte generoasă în acest sens. Înainte de a începe efectiv să scriu acest articol am ezitat între cel puţin trei posibilităţi de interpretare şi, trebuie să recunosc, nu mi se întâmplă prea des, fie că e vorba de criza "materialului critic", fie de o prea mare... "transparenţă" a creaţiei analizate.

Indecizia de a opta ferm pentru o perspectivă anume a fost generată de modul în care este materializată intenţia artistului: ceea ce este adus în scenă şi prezentat ca fiind foarte personal, autobiografic, autodefinitor, se dovedeşte un discurs universalizabil care are ca ţintă condiţia artei şi implicit a artistului, graniţa fragilă dintre cel care priveşte şi cel care este privit, problematica morţii în strânsă relaţie cu arta, raportul, uneori indistinct dintre cel care consumă şi cel care se oferă ca obiect al consumului.


În fond, Som Faves este un discurs despre autenticitate, în cel mai general sens al său. Pe de altă parte, artistul are ca scop reorientarea privirii publicului către o nouă condiţie ontologică a artei care poate fi extrapolată asupra unei noi axiologii, a unui nou mod de a asuma valorile.

Am ales perspectiva prezentată în acest articol graţie unor cuvinte pe care Ivo Dimchev le rosteşte spre finalul spectacolului: "Unul dintre primele semne ale îmbătrânirii este nevoia de echilibru"... Se referă iniţial, desigur, la echilibrul dintre formă şi conţinut în perceperea unui act cultural, dar discursul său poate fi cu uşurinţă extrapolat şi asupra altor planuri, fie că e vorba de valori în genere, sau de vieţile noastre personale.

Publicul va admira cu siguranţă extraordinara etalare a multiplelor talente ale lui Ivo Dimchev (fie că e vorba de calităţi vocale sau interpretative). Dar aceste calităţi, în ansamblul lor, funcţionează ca o capcană elaborată minuţios de artist: abilităţile sale sunt etalate cu scopul clar de a pune în lumină faptul că spectatorul contemporan se află într-o perpetuă căutare a unui echilibru între formă şi conţinut.

Concentrarea spectatorului asupra "formei seducătoare" este contrapunctată şi echilibrată numai de efortul teoretic de a găsi un sens dincolo de aparenţă, de a ajunge la o esenţă camuflată de ceea ce se arată privirii. Publicul de azi, ca şi mulţi artişti contemporani se află, prin urmare, în căutarea unui echilibru între ceea ce se arată şi ceea ce este ascuns dincolo de o presupusă aparenţă.

După depăşirea unor etape riguros trasate care conduc spre concluzia mai sus menţionată, mesajul lui Ivo Dimchev este limpede: drama intervine în clipa în care introducem separaţia dintre formă şi conţinut în mintea noastră. Această separaţie poate fi înţeleasă prin prisma a ceea ce Antonio Damasio numeşte "eroarea lui Descartes": despărţirea în plan conceptual a sufletului (ca substanţă gânditoare) de corp (ca substanţă materială). Această despărţire, impusă în perioada raţionalismului de Rene Descartes (şi corectată de Benedict Spinoza) a generat o întreagă istorie a dihotomiei.

S-a ajuns astfel, după modelul (care se anunţa încă din teoria Ideilor lui Platon ) separării sufletului de corp la elaborarea în artă a unor teorii care judecă actul artistic în funcţie de un fond care trebuie să fie obligatoriu camuflat de o aparenţă. Tocmai acest fapt încearcă Ivo Dimchev să îl semnaleze ca pe o eroare. Ajunşi în acest punct, dacă privim retrospectiv spectacolul, putem să ne corijăm modul în care am privit fiecare etapă a traseului şi să înţelegem că structura logică a ceea ce ne-a fost arătat este un meta-discurs care universalizează tot ceea ce fost adus în scenă.

Să luăm doar un exemplu: pictura aşezată pe planul alb perpendicular din cadrul decorului. Aflăm de la Ivo Dimchev că este un tablou pe care l-a cumpărat-o cu 5 euro dintr-o piaţă de vechituri din Amsterdam. În această clipă privirea publicului este orientată într-un fel către obiectul de pe perete: nu este un original valoros şi ameţitor de scump, achiziţionat la o licitaţie prestigioasă, deci...

Odată orientată astfel privirea publicului, urmează strigătul artistului, cu pictura întinsă spre spectatori: "Respectaţi arta!"... Nu durează mult şi aflăm că, dacă nu respectăm arta nu este nimic în neregulă cu noi... Spre ce concluzie ne conduce oare această dialectică a raportării noastre la artă?

Intenţia poate fi aceea de a ne disloca modul tradiţional de a privi arta aşa cum am fost obişnuiţi, prin prisma tiparelor culturale care au emanat o întreagă tipologie a receptorului de artă şi care au realizat un adevărat mariaj între regulile artei şi principiile morale. Ivo Dimchev, prin confruntarea publicului cu concepte intrate în sfera unor stereotipii morale şi estetice, prin re-contextualizarea a ceea ce numim artă, încearcă să mute percepţia spectatorului spre o regândire a modului de a recepta arta. Această etapă a spectacolului este doar unul din elementele care compun strategia artistului de a provoca publicul să încerce să gândească actul artistic dincolo de falsele dihotomii tradiţionale. Dacă există ceva autentic radical în acest spectacol, acela este tocmai modul în care Ivo Dimchev elaborează, sub umbrela unui spectacol total la nivelul mijloacelor, o metodologie a schimbării de perspectivă asupra perceperii actului artistic. Este, de fapt, un complex exerciţiu pedagogic, prin care suntem conduşi către o reconsiderare a ceea ce asumăm ca fiind valid din poziţia noastră de spectatori.

Dacă un semn al îmbătrânirii este căutarea echilibrului între formă şi fond, înseamnă că cel care creează, dar şi cel care priveşte ajută din plin la îmbătrânirea artei şi la avansarea ei către moarte, în cazul în care se adâncesc în iluzia acestei dihotomii.

Disocierea iniţială a artistului de cei care au "sânge pe faţă", adică de cei care privesc sau supraveghează actul artistic, avansează către o anulare a separării la finalul spectacolului: după ce totul a fost spus, după ce a fost împărtăşită până şi autobiografia post-mortem a artistului, acesta alege să aibă sânge pe faţă. Fără graniţe, deci... Aşa cum între formă şi fond nu există decât o falsă graniţă care conduce la o pseudo-nevoie a echilibrului, tot astfel cel care priveşte arta şi cel care o creează trebuie să se situeze în acelaşi plan ontologic.

Spuneam la începutul cronicii că Som Faves este, de fapt, un discurs despre autenticitate. Voi folosi definiţia autenticităţii în sensul pe care i l-a dat Martin Heidegger: acela de a trăi în orizontul anticipativ al morţii ca viitor autentic. (Trebuie precizat aici că întreg spectacolul poate fi supus unei minuţioase analize prin prisma conceptelor fundamentale heideggeriene, precum arta ca adevăr - dar nu în sens tradiţional, ci printr-o întoarcere la accepţiunea originară a termenului, inautenticitatea ca pierdere în spaţiul public, în masa anonimă care gândeşte prin prisma a ceea ce a fost deja gândit pentru ea, sau putinţa omului de a fi, potenţată de asumarea orizontului generat de posibilitatea de a nu fi...).

Această accepţie a autenticităţii prin prisma morţii, în relaţie cu tot ce s-a spus despre artă în cadrul spectacolului, se potriveşte mănuşă cu discursul lui Ivo Dimchev. Artistul ţese realitatea vieţii cu realitatea artei în aşa fel încât ele ajung să arunce lumină una asupra celeilalte tocmai printr-o situare autentică în orizontul morţii. Prin elaborarea unei autobiografii post-mortem, Ivo Dimchev epuizează tot ceea ce poate fi spus şi asumat şi trece la etapa care decurge logic din tot ceea ce a fost adus în scenă până acum: ştergerea graniţei dintre cel care priveşte şi cel care este privit. Anularea, prin perspectiva autentic asumată a morţii (în relaţie cu arta) a pericolului căutării unui echilibru între entităţi separate în mod fals.

Reamintesc cititorilor că prin acest articol sunt departe d a fi epuizat substanţa interpretativă a spectacolului. Celelalte perspective care m-au tentat rămân deschise...


Som Faves
concept, muzică şi interpretare Ivo Dimchev
O coproducţie TANZ IM AUGUST, DasArts (Amsterdam), Linz Capitală Culturală Europeană 2009, O is not company, Royal Conservatoire / Artesis University College (Antwerpen), O Espaco do Tempo (Montemor-o-Novo, Portugalia)

Spectacolul a putut fi vizionat la Impuls Tanz Viena şi este invitat pe toate scenele lumii de la Bruxelles, Berlin, Berna, Zurich, Hamburg, la Belgrad, Leipzig sau New York, pentru a da doar câteva exemple).

Som Faves este unul dintre cele 14 produse artistice selectate de juriul prestigiosului Festival de Teatru din Antwerpen, ca fiind cele mai bune spectacole din Flandra şi Olanda, în urma vizionării a 465 de spectacole între 1 mai 2009 şi 30 aprilie 2010.

Foto: Mariyan Ivanov




 Toate articolele despre Som Faves


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Gina Şerbănescu


Alte articole

 Between performing death and effacing balance - Som Faves, Gina Şerbănescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer