Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul TIFF 2010

Un truc de magie - Lisbon Story la TIFF, 2010


Alex. Leo Şerban

HBO Club, iulie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În fiecare an, la cursul meu cu masteranzii de la Centrul de Excelenţă în Studiul Imaginii, le arăt Lisbon Story - filmul din 1994 al lui Wim Wenders. Este, cred, ultimul mare film al celui care a făcut cel puţin alte trei filme mari: Im Lauf der Zeit / În goana timpului, The State of Things  şi Der Himmer über Berlin / Cerul deasupra Berlinului...
 
La ora la care scriu nu ştiu ce titluri va fi ales Wenders - invitatul special al celei de-a 9-a ediţii a TIFF-ului - pentru "3X3"-ul tradiţional; sper ca unul dintre ele să fie Lisbon Story. Dacă nu, este pierderea tiffoşilor, dar nu mai puţin şi a lui Wenders. Pentru că filmul de-acum 16 ani l-ar fi reprezentat în tot ce are mai bun cinematograful său.

În primul rând, este un film despre spaţiu - iar spaţiul, la Wenders, este lucrul prin care vedem trecerea timpului. O vedem încă de pe generic, unde alternanţa unor imagini filmate prin parbrizul maşinii ale autostrăzilor din Germania, Franţa, Spania şi Portugalia (ştim asta pentru că la radio se succed informaţii în germană, franceză, spaniolă şi portugheză) devine - prin montaj - o mică fabulă vizuală despre cât îţi ia să ajungi din nordul Europei în sud-vestul ei. (Cel mai sud-vest!) O fabulă de o ironie amară: totul arată la fel - peisajul autorutier e ca un fel de birocraţie UE a spaţiului -, numai limbile, din fericire, (încă) diferă.


În al doilea rând, personajul principal (un inginer de sunet cu un picior în ghips) este jucat de Rüdiger Vogler, actorul său fetiş. Cu figura lui şugubăţ-cumsecade, de Pierre Richard neamţ, Vogler este atât de instant-wendersian încât trebuie să stau mult să mă gândesc în ce alte filme (nemţeşti) l-am mai văzut... nu multe, în orice caz.

În fine, filmul pare a fi "urmarea" unui alt film al lui Wenders, făcut cu 12 ani mai devreme şi, culmea, tot în Portugalia: The State of Things. Acolo era vorba de o echipă de filmare care rămâne fără peliculă şi care trebuie să-şi omoare timpul în aşteptarea ei - numai că producătorul (american) e vârât în nişte poveşti urâte cu nişte mafioţi şi, cum trăieşte la Hollywood (unde nimeni n-are timp de omorât), cel omorât este chiar el... Dar The State of Things este un film alb-negru, disperat-melancolic; Lisbon Story este în culori şi n-are nimic disperat - doar melancolia aia, care la lusitani se numeşte saudade şi care dizolvă orice eventuală hărnicie în poezie. Blocat în Lisabona, fără nimic de făcut, inginerul lui Vogler (adică un tip de două ori harnic-riguros: o dată pentru că inginer, o dată pentru că neamţ) înregistrează melancolia oraşului - adică poezia lui.

Dacă Tokyo-Ga (documentarul său despre Ozu) este un splendid poem despre oraşul oglindit în celuloid al maestrului japonez, Lisbon Story este un "story" făcut să semene cu un poem - adică cu Lisabona. Cred că niciodată cineva nu a colecţionat cu atâta tandreţe senzualitatea unui loc precum Wenders în acest film. Tot ceea ce este viu, tot ceea ce palpită în viaţa acestui oraş este imprimat pe peliculă: fâlfâitul păsărilor şi al rufelor întinse la uscat, forfota lent-bonomă a locuitorilor, hârâitul tramvaielor vechi ca nişte fantome familiare ale Sfintei Electricidad, lumina orbitoare strecurată, curat, prin ferestrele caselor, printre grilajele grădinilor şi peste pietrele străzilor în pantă, terasele imense cu balustrade ca nişte trepte de unde să-ţi iei zborul.

Faţă în faţă cu minunea Lisabonei, Wenders nu poate decât să se întoarcă la simplitatea începuturilor cinematografului - la un artizanat nou-născut şi naiv care, miracol!, reuşeşte să amuze, să uimească şi să emoţioneze. Poate nu întâmplător, în Lisbon Story apare - as himself - şi maestrul absolut al celei de-a şaptea arte, portughezul Manoel de Oliveira. Cineastul centenar (la data realizării filmul avea "doar" 86 de ani...) nu este lisboet, fiind poet al Porto-ului (oraşul său natal), dar prezenţa lui era de la sine înţeleasă: prin Oliveira (care-l imită la un moment dat pe Charlot, schiţând mersu-i inconfundabil pe o străduţă din Lisabona), Wenders aduce un dublu omagiu vitalităţii lusitane şi vitalităţii cinematografului.

Lisbon Story este filmul pe care pot să-l văd şi să-l revăd la nesfârşit pentru că, pentru mine, este mai mult decât "doar un film": este un truc de magie. Când sunt departe de Lisabona (oraşul meu preferat), mi-l pun în dvd şi-ntr-o secundă sunt acolo; când sunt chiar la Lisabona (cum se întâmplă acum), e ca şi cum aş fi în Lisbon Story.
 
 




 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2010
Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Alex. Leo Şerban


Alte articole

 Un ritual anual - TIFF, 2010, Răzvan Penescu
 Declaraţie de dragoste pentru Reconstituirea, Iulia Blaga
 Surpriză pentru cinefilii clujeni: Cinemateca TIFF, 2010, Comunicat de presă
 Impresii post-festival - TIFF, 2010, Andrei Ciorică, Tudor Jurgiu, Georgiana Madin, Lucian Munteanu, Irina Trocan
 Kinosseur: Special TIFF 09 - Wim's Movies, Andrei Creţulescu
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2010


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer