Seara de ieri a fost minunată, pentru că am văzut un film de-a dreptul încântător... cel mai bun film de până acum. Incendies. Nu mă aşteptam, nimeni nu se aştepta. După ce am ieşit din sală, mi-au venit în minte vorbele unui coleg care participase la debate-ul unde Denis Villeneuve fusese invitat He is a nice guy, and nice guys make good movies. Hope this one will be good! Şi a fost! Nu m-a lăsat cu gura căscată doar pe mine (care am stat 130 de minute mută de emoţie pe scaun), toţi au avut doar cuvinte de laudă. E un film imprevizibil, nicio clipă nu poţi ghici ce va fi în continuare. Pe toată durata nu s-a auzit nici musca, ca la final sala să ropotească în aplauze. Ba mai mult, Sala Darsena a rămas aproape plină pentru discuţiile de după, când au urcat pe scenă nişte oameni "normali", spre deosebire de protagoniştii filmului... moment în care mi-am dat seama că Incendies e cu atât mai încântător. Despre ce este vorba? Asta e şi mai greu de exprimat în cuvinte. Încercam astăzi să mă gândesc ce aş putea să zic despre el şi mi-am dat seama că nu are rost, pentru că s-ar pierde din intensitate şi atunci ar părea un film "banal". Inspirat dintr-o piesă de teatru a lui Wajdi Mouawad, filmul spune povestea a doi fraţi (gemeni), care primesc prin testament sarcina de a-şi căuta tatăl încă în viaţă şi fratele aflat undeva prin Orient. O idee aparent banală, dar care lucrată cu pricepere devine un film complex, produsul unei munci în echipă... care te ţine pe jar. E extraordinară interpretarea actriţei Nawal Marwan (câştigătoarea premiului Most Promising Actress la Festivalul de la Ierusalim, pentru filmul Strangers, 2004), care a făcut mai mult decât să intre în pielea personajului Lubna, a transmis intens fiecare moment, încât parcă era imposibil să ţi-o imaginezi altfel. Incendies a fost filmat undeva în nordul Iordaniei, Taman, şi are ca punct de pornire şi sursă a dramei un alt conflict care a marcat Orientul, ceea ce îl face cu atât mai interesant. Singurul lucru care ar putea atârna balanţa în jos, ar fi că pe la sfârşit situaţia devine un pic improbabilă, însă ideea este "salvată" de buna interpretare a actorilor. În rest, e o combinaţie reuşită de dramă, suspans, şi returning-to-the-roots story pe melodii Radiohead.
Astăzi am văzut alte două filme din competiţia mare: Somewhere (regia Sofia Coppola) şi Happy Few (regia Antony Corider). Într-adevăr, a famous name, brings great responsability, căci toată lumea se aştepta ca filmul Sofiei Coppola să fie "altceva". Nu mi s-a părut nici "ceva", nici "altceva", nu pot spune nici că mi-a plăcut, nici că nu. E un film care arată încă o dată că viaţa de vedetă nu e roz, şi se pare că Sofia Coppola a fost inspirată de tabloidele americane, dar şi de relaţia tată-fiică din copilărie. Somewhere povesteşte drama existenţială (prea mult spus!) a unui actor celebru, Johnny (Stephen Dorff), al cărui singur camarad e fiica sa, Cleo. Este genul de film care trebuie discutat pe scene, are cu siguranţă momente bune, îmbină drama cu sarcasmul şi comedia, dar mi-a părut oarecum clişeistic. Oricum, ca de obicei, părerile sunt împărţite. Sunt sigură că cei care se vor regăsi în personajul Johnny, vor agrea filmul. Cred că mi-ar fi plăcut mai mult dacă filmul ar fi avut măcar un moment de maximă intensitate, un climax, aşa e doar suferinţă pe înfundate!
Cât despre Happy Few... idee interesantă, povestea a două cupluri care fac schimb de parteneri. E îndrăzneţ, un film despre sexualitate, emoţii "bolnăvicoase", sau doar un film despre cât de bine e să te simţi liber cu tine, cu corpul tău, imaginaţia şi fanteziile tale. Probabil a fost menit să şocheze prin "firescul" protagoniştilor, şi da şochează, sau mai degrabă amuză, căci chicoteli în sală au fost neîncetat. Mi s-a părut totuşi cam nerealist, pentru că exagerează în unele momente, dând-o, fără scăpare, în comedie. Sunt nişte situaţii neobişnuite acceptate prea uşor, prea repede... şi de aceea, cam greu rumegat.
Înaintea încercării nereuşite de astă seară, am văzut Noir Océan, regia Marion Hänsel, care a fost invitată de dimineaţă la debate-ul despre Roots and Memories in Cinema. Filmul inspirat de două nuvele scrise de Hubert Mingarelli, spune povestea a trei tineri aflaţi la bordul unui vas francez în 1972, când Franţa susţinea activităţi nucleare în Pacific. Mi-a părut un film prea "drept" / slow, ţinând cont că urmăreşte evoluţia celor trei tineri pe fondul dramatic al testelor nucleare, care au loc la câţiva paşi depărtare. Mai mult, nu are niciun moment în care să zbârnâie de intensitate, deşi cei trei traversează momente critice. E mai mult o dramă interioară, care se poate ghici, dar care din păcate, nu trece dincolo de ecrane.