Greu de crezut - Män som hatar kvinnor / Bărbaţi care urăsc femeile

Dacă doriţi să vedeţi un thriller european bine făcut după norme hollywoodiene, nu la fel de plictisitor precum The Ghost Writer, dar nicidecum la fel de bun precum Se7en, atunci încercaţi această producţie suedeză în care e ecranizat primul volum al seriei Millennium, best-seller-ul postum al lui Stieg Larsson.

Primele patruzeci şi şapte de minute filmul captează cît de cît atenţia. Dacă nu prin forţa propriei construcţii, măcar prin faptul că aminteşte de Twin Peaks (faţă de care nu e decît un epigon): personajului feminin, Harriet Vanger, căutat de eroul filmului, Mikael Blomkvist, e un fel de Laura Palmer din serialul conceput de David Lynch şi Marc Frost. Chipul ei fotografiat e folosit ca leitmotiv asemenea chipului Laurei Palmer, muzica şi efectele sonore care îmbracă prezenţa chipului ei amintesc de Twin Peaks, misterele din jurul său la fel. Harriet a dispărut cu vreo patruzeci de ani în urmă, la vîrsta de şaisprezece ani. De atunci, unchiul său, Henrik Vanger, primeşte anual cîte o floare, despre care acesta crede că ar fi un cadou din partea ucigaşului fetei. Întîmplarea face ca singurul ziarist suedez onest să aibă probleme cu justiţia. Conaţionalii săi îl consideră ultimul idealist din presă şi e un specialist în rezolvarea puzzle-urilor din politică şi societate. Investigase afacerile unui mare capitalist suedez şi descoperise o serie de documente care demonstrau că afaceristul era capul unei reţele care se ocupa cu traficul de armament şi era şi un evazionist de clasă. Magnatul l-a dat în judecată şi a reuşit să facă pierdute toate probele ziaristului. Aşa că acesta a fost condamnat pentru calomnie la trei luni de închisoare. Pentru Henrik Vanger, membru al unei celebre familii suedeze, extrem de bogate şi ea, era prilejul perfect să încerce să sape misterele din jurul dispariţiei nepoatei sale. Treabă pentru care îl angajează pe Blomkvist.

Investigaţia lui Blomkvist suferă de o lipsă de realism deranjantă. Toate dovezile directe pe care le are jurnalistul - de la filmarea unei parade orăşeneşti din anii '60, ultima mărturie despre Harriet, pînă la datele IT pe care le procură partenera lui Blomkvist în aventura aceasta, hackeriţa Lisbeth Salander - sînt rezultatul nevoii de a avea în poveste anumite indicii care să ducă la rezolvarea cazului, nu sînt prezenţe pe care să le certifice realitatea situaţiilor specifice vremurilor în care se derulează povestea. Adică noi, ca spectatori, trebuie pur şi simplu să înghiţim fiecare propunere a filmului - ba că parada respectivă fusese filmată exact dintr-un punct care să o plaseze pe Harriet în centrul imaginii; ba că în spatele ei se afla un cuplu care avea o camera foto şi că jurnalistul o găseşte pe doamna al cărei soţ pozase parada şi că în pozele lor găseşte alte dovezi; ba că toate calculatoarele pe care le accesează Lisbet au un nivel de securizare lamentabil; ba că cel pe care-l găsesc a fi criminal are sala de operaţiuni exact în subsolul casei şi vreme de patruzeci de ani nimeni nu bănuieşte nimic (sau toţi îl acoperă - şi numărul lor ar fi considerabil!); ba că sistemele de supraveghere construite de Lisbet în jurul casei în care locuiesc în curtea familiei Vanger îi oferă la timp informaţii pentru a-l salva pe Blomkvist (cînd e în pericol) şi pentru a pune capăt tărăşeniei.

Män som hatar kvinnor cere prea multe concesii spectatorilor (în raport cu propriile sale propuneri) şi dacă nu doriţi dinadins să vă bucuraţi de un thriller, atunci mi-e teamă că veţi da erase destul de rapid filmului. Şi spun că cere prea mult fiindcă fiecare situaţie a filmului e decredibilizată de şubrezimea logică a rezolvării (fiecare întîmplare trebuie luată ca atare, aproape ca o rezolvare deux ex machina). Totul e clişeu, neasumat ca atare (caz în care trebuia să vedem un vengeance ironico-omagial precum Death Proof, sau o dramă zglobie şi cinematografic-referenţială precum Lady Vengeance), ci învestit în funcţia de cheie narativă în cadrul proiectului. Treabă care face greu de crezut şi de acceptat povestea în ceea ce propune. E dureros să vezi că suspecţii de crimă (membri ai familiei) nu puteau fi nimic altceva decît activişti nazişti; că fetele căsăpite, ale căror cazuri fuseseră discutate de presa vremii, erau evreice; că atunci cînd e pe cale să fie descoperit, criminalul îl răpeşte pe Blomkvist şi îi ţine discursuri despre lumina din ochii victimelor încît să fie găsit înainte să omoare eroul; şi că atunci cînd sînt prinşi la înghesuială, răii filmului - fie că e vorba de criminal (Blomkvist decoperă un criminal, dar nu e ucigaşul lui Harriet!), fie că e vorba de asistentul social care se ocupă de eliberarea condiţionată a lui Lisbeth dintr-un spital psihiatric şi care se dovedeşte a fi un pervers nenorocit - se comportă ca nişte mieluşei duşi la sacrificiu. Iar Lisbet nu putea fi decît o marginalizată, un lup singuratic, cu probleme în copilărie, necontenit abuzată.

În acest spaţiu clişeatic, tratamentul de care are parte Lisbeth în prima parte a filmului, cînd e violată de două ori de către aistentul care ar trebui să o aibă în grijă, e cu atît mai îndoielnic. Faptul că fata reuşeşte pînă la final să-i pună cu botul pe labe pe toţi cei care au abuzat-o nu e deloc răzbunarea unui înger căzut, nici o răfuială de powerpuff girl precum la Tarantino, e doar o goană goală după imagini şocante.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.