Jos cu semnul de întrebare! - TIFF 2010

Mi s-a comandat un articol despre prezenţa românească la TIFF 2010, ţinând cont că Zilele filmului românesc au căpătat statutul de minifestival cu perioadă fixă, juriu şi premii proprii. A ieşit altceva. 
 
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu merg la Cluj ca să văd filme româneşti. Poate părea oarecum anapoda, pentru că, de regulă, la un festival internaţional te duci să vezi filmele care vin şi pleacă şi cu care nu ştii când, dacă şi unde te vei mai întâlni. În timp ce producţiile autohtone vor intra la un moment dat pe piaţă şi le vei putea vedea nu o dată, ci de câte ori pofteşti. Dar nerăbdarea e mare, acest "moment dat" poate să întârzie mult pentru ca filmul respectiv să-şi facă turneul prin festivalurile lumii deoarece se zice că succesul la publicul românesc e condiţionat de premiile internaţionale. Faptul că ziarele, posturile TV şi site-urile vorbesc pe larg despre aceste premii (nu că le-ar păsa prea mult de cinematograful românesc, ci pentru că vând ştirea ca pe un scoop) constituie până la urmă un substitut pentru publicitatea pe care bugetul filmului respectiv nu o poate asigura.

Cred că mai corect ar fi să nu spunem "succes" ci "curiozitate". Ea îi împinge în săli pe spectatori. La ieşire unii dintre ei, nu puţini, se întreabă cu perplexitate sau chiar cu agresivitate "ce-or fi găsit străinii ăia la o asemenea porcărie?" De multe ori am fost somată să răspund - "s-o auzim pe doamna critic!" - chiar referitor la nişte filme româneşti pe care eu le ador. Sigur că era vorba despre nişte spectatori de nivel mediu, dar ei formează marea masă a plătitorilor de bilet. Ca să nu mai vorbim despre comentariile de pe bloguri. Un lucru e limpede: discursul şi estetica filmelor Noului Val românesc sunt, de cele mai multe ori, peste puterea de înţelegere a unui public necultivat în domeniu şi obişnuit să i se dea totul mură în gură, aşa cum face cinematograful american de consum.

Duminică, în ultima zi a festivalului (la TIFF, închiderea oficială e a doua zi după decernarea premiilor), a avut loc Romania on the Movie Map, adică masa rotundă cu critici români şi străini organizată de către Asociaţia Criticilor de Film, eveniment care se află în 2010 la a treia ediţie, dar pentru prima oară la Cluj şi în parteneriat cu TIFF-ul. Cu acest prilej, străinii au atins tocmai acest subiect: că nu e bine ca realizatorii să facă filme gândindu-se la festivaluri, chiar ţintind un anume festival; şi că trebuie neapărat să se creeze o comunicare cu piaţa internă, pentru că ea e principalul beneficiar. Cum? În nici un caz făcând rabat la calitatea filmelor, ci prin ridicarea publicului la nivelul lor. Numai că ăsta e un proces de lungă durată care presupune cursuri în şcoli (un proiect care s-a plimbat pe coridoarele Ministerului Educaţiei şi ale Ministerului Culturii încă de pe vremea tinereţilor mele), reviste de cinema (nu avem nici una de mai bine de zece ani, cu excepţia recentei Film Menu care e difuzată însă în circuit închis), emisiuni TV făcute profesionist (există câteva care se străduiesc să nu cadă în facil) şi, nu în ultimul rând, cărţi de cinema.

Aici se mişcă ceva: colecţia Cinema de la prestigioasa editură Polirom care promovează critica românescă de film şi colecţia Arta 007 de la tânăra editură IBU care până acum s-a axat pe traduceri. Cel mai recent volum de cinema editat la Polirom este Cele mai bune 10 filme româneşti ale tuturor timpurilor care a sosit în timpul festivalului, cu poşta rapidă direct din tipar, de la Iaşi. El este etapa finală a proiectului iniţiat de Asociaţia Criticilor de Film, acum aproape doi ani, şi despre care am mai vorbit la această rubrică. Este vorba de un Top 10 alcătuit prin votul a 40 de critici şi vizând lungmetrajul de ficţiune. Cartea acordă câte un capitol fiecărui film, compus din unul sau două studii şi un grupaj de citate din cronicile altor critici decât autorii studiilor.

Tot la masa rotundă, unul dintre participanţi a spus ceva care nu se poate să nu ne bucure. Dacă, la prima ediţie, Romania on the Movie Map ar fi putut primi la final un semn de întrebare, acum nu mai e nici un dubiu: România îşi are locul ei important pe harta cinematografică şi nimeni nu i-l poate lua. Aşa să fie!