septembrie 2010
Cum se apropie finele festivalului, ne-am gândit s-o rărim cu secţiunile paralele şi să ne concentrăm niţel pe ce-a mai rămas din competiţie. Oricum, începând de joi, numărul de filme programate a scăzut vizibil - principalele victime fiind tocmai secţiunile paralele care se pregătesc deja de decernarea premiilor - rămânând nebifate doar câteva producţii hype din competiţie: Monte Hellman, Takashi Miike, Tom Tykwer, plus Barney's Version, cu Paul Giamatti şi Dustin Hoffman şi, fuori concorso, Julie Taymor şi-a sa Tempest. Plus, în secţiunea Orizzonti, un nou Vincent Gallo (de-această dată short) şi reapariţia lui Paul Morrissey. Dar să nu anticipăm...


Calupul competiţional din acest entry a început binişor, cu Road to Nowhere, al lui Monte Hellman. Filmat pe Red şi fără nicio legătură cu anterioarele sale opusuri, Road to Nowhere e o poveste deopotrivă postmodernistă şi experimentală ce comportă tehnica film în film, cele două planuri narativo-temporale beneficiind de prezenţa aceloraşi doi interpreţi, Cliff De Young şi Shannyn Sossamon, în roluri oarecum identice. Cu alte cuvinte, cei doi sunt şi personajele despre care se face filmul din film, dar şi actorii care le interpretează. În plus, cele două poveşti sunt complet intercalate şi ambele au drept coloană sonoră muzica plină de lirism a lui Tom Russell, drept care foarte mulţi dintre cei prezenţi la vizionare au renunţat să se mai chinuie să priceapă care-i care - ceea ce nu i-a împiedicat, însă, la final (mai ales pe vârstnici) să aplaude îndelung. Într-un fel, Road to Nowhere e frate bun cu Tetro al lui Coppola - în ambele cazuri avem regizori experimentaţi care, după cariere considerabile, ce se-ntind pe câteva decenii (chit că eratic - în cazul lui Hellman, cel puţin), s-au apucat la senectute să facă filme ca şi cum ar fi debutanţi (ba, fără a fi rea, chiar studenţi - în cazul lui Coppola cel puţin). Oricum, grea misiune pentru şeful juriului din acest an, Quentin Tarantino - cât de obiectiv va judeca el acest film care era mai degrabă de secţiune paralelă decât de competiţie, dat fiind că, fără Monte Hellman, care i-a produs debutul Reservoir Dogs, n-ar fi fost probabil aici to begin with? Rămâne de văzut.


Cum, de altfel, la fel de greu îi va fi domnului Tarantino şi cu celălalt film prezentat joi... Nu de alta, dar Jûsan-nin no shikaku aka 13 Assassins, reprezintă unul dintre cele mai recente - alături de Zebraman şi Zebraman 2, arătate hors concours, acolo unde îi era locul, de altfel şi filmului în discuţie - eforturi regizorale ale idolului său absolut, Takashi Miike. Asasinii sunt tributari reţetei clasice men on a mission, doar că totul se petrece la 1800 şi, în lumea shogunilor şi a samurailor şi, prin extensie, a codului Bushido. Beleaua e că Miike e atât de dornic să treacă la măcel (şi când o face, nu se-ncurcă - pentru a ajunge la prinţul psihopat, ţinta propriu-zisă a atentatului, cei 13 din titlu rezolvă 200 de soldaţi), încât primul act, ce ţine loc de toate momentele subiectului de până-n punctul culminant, e cam încâlcit şi, în ciuda faptului că durează o veşnicie, pare extrem de zorit. Tot încâlcită (sau poate am raţionalizat eu şi Mihai prea mult problema) ne pare şi maniera de alegere a celor 13, care pare să se ghideze după un singur criteriu - disponibilitatea de a muri fără să pună prea multe întrebări -, drept care bună parte din film ţi-e imposibil să-i identifici ca lumea. Pe de altă parte, la ce bună identificarea? Exceptându-l pe cel de-al 13 atentator (aka idiotul satului), cules accidental pe drum şi posesor al unui discurs niţel cam revizionist pentru o Japonie încă feudală, toţi ceilalţi vorbesc identic, ca din cărţi (amintitul cod), şi n-au pic de personalitate. Mai că-ţi vine să ţii cu "negativul" prinţ, sandilău cu acte în regulă (scenele ce-i prezintă atrocităţile sunt singurele memorabile de până-n măcel).


Cel de-al treilea film dinspre finalul competiţiei suferă de acelaşi defect ca majoritatea filmelor văzute la Veneţia - lungimea inexplicabilă, rezultată din incapacitatea regizorilor de a monta mai economic. Barney's Version, al lui Richard J. Lewis e o plăcere de film, dar ar fi fost şi mai şi dacă avea numai 100 de minute în loc de 132. E drept, plotul e consistent: numitul Barney (cu toţii suntem convinşi că Paul Giamatti va primi Copa Volpi) are parte de trei căsnicii, dintre care numai cea de-a treia fericită (până ce protagonistul gafează iremediabil) şi multe aventuri şi probleme, ce implică o acuzaţie de crimă şi-o bătrâneţe umbrită de Alzheimer. Distribuţia e ireproşabilă - pe lângă Giamatti, îi avem pe Dustin Hoffman (într-o formă de invidiat), Rosamund Pike (luând în calcul şi rolul din An Education, britanica e una dintre marile revelaţii din ultimii ani) şi Minnie Driver (nimeni nu joacă prostia şi trufia ca ea). De asemenea, umorul evreiesc (meritul îi aparţine, probabil, şi lui Mordecai Richler, autorul romanului aflat la baza scenariului) şi cameo-urile absolut speciale (filmul fiind făcut în Canada, Atom Egoyan, David Cronenberg, Ted Kotcheff şi Denys Arcand sunt prezenţi la apel) fac din Barney's Version una dintre cele mai satisfăcătoare experienţe din festival, chit că niţel cam prea mainstream. Mainstream am spus?

O oră mai târziu, post un prim spritz din zi (prosecco cu Aperol, o minune răcoroasă!), am intrat curajoşi la un double bill cu totul unic - scurt-metrajul lui Vincent Gallo, The Agent, şi noul (sic!) Paul Morrissey (care pare să-şi fi găsit noul Joe D'Alessandro), News from Nowhere. The Agent e prefaţa la Promises Written on Water, filmul lui din competiţie, şi spre deosebire de tocmai menţionatul (sau de filmul lui Skolimowski, în care apare în fiecare cadru), în The Agent, Gallo apare doar o fracţiune de secundă şi are o singură replică. În rest, "podeaua îi aparţine" lui Sage Stallone, son of, care ţine un monolog (în teorie e dialog, dar replicile lui Gallo nu se aud) de 14 minute ce aminteşte de o probă de actorie, cu replici repetate cu diferite intonaţii (şi-n urma căreia, eu i-aş da rolul, oricare ar fi el, lui Sage) şi-o doză serioasă de ironie. Dar momentul cu adevărat delicios vine de-abia la finele genericului, când domnul Gallo ne cere să cotizăm "pentru sprijinirea regizorilor şi actorilor frumoşi, heterosexuali, caucazieni şi non-evrei". Adică nimic din ce începe după acest short - News from Nowhere comportă una bucată emigrant argentinian care soseşte în America întru căpătuire şi... ei bine, mai mult nu ştiu pentru că după plictiseala din primele 25 de minute, cu dialoguri improvizate ce nu păreau a duce nicăieri şi cu bad acting afişat "la vedere" am ieşit din sală. Orice urmă de remuşcare aş fi avut, s-a risipit când l-am văzut sosind (tot înainte de finalul filmului) şi pe dragul de Paolo - altfel fan Paul Morrissey - dezamăgit şi cu cronica thumbs down gata construită. Şi cam atât.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus