Cu concursul defectelor tuturor, o variantă recoafată a Legii Cinematografiei ameninţă să lase în continuare Noul Cinema la discreţia financiară a unui CNC nereformat. Distribuirea Fondului Cinematografic şi strategiile (sub)dezvoltării instituţionale a cinematografiei publice ar rămîne în seama anchilozei corporatiste patronate de veteranele UCIN (Uniunea Cineştilor din România) - UARF (Uniunea Autorilor şi Realizatorilor de Filme) - UPFAR (Uniunea Producătorilor de Film şi Audiovizual din România), în simbioză cu candoarea artizanală a junelor ACRO (Asociaţia Cineaştilor din România)- APFR (Asociaţia pentru Promovarea Filmului Românesc). Există vreo ieşire?
Cineastul senator Sergiu Nicolaescu este pînă într-acolo de sincer, de cinstit şi de curajos - cum îşi caracterizează ritos personajele preferate din filmele pe care le semnează -, încît nu-şi ia nici un fel de precauţii, nu dă semne că ar încerca ezitări sau temeri, nu pare să-şi imagineze nici o clipă că textele pe care le semnează, în două recente culegeri, ar putea avea în ochii cititorilor alte caracteristici şi rezonanţe, cu efect contrar celor pe care el însuşi le concepe. Mă refer la volumul cumva autobiografic, intitulat peremptoriu şi condensat Destin şi film. Destăinuirile unui cineast (Editura Axioma Print, 2009, 230 p.) şi la dosarul cu printuri la zi, în ajunul noii sesiuni parlamentare, dar cu distribuire mai largă: Opis cu documente privind Legea cinematografiei şi alte materiale referitoare la cinematografie (82 p.).
Autodefinirea legiuitorului nr. 1
În ciuda speciilor şi destinaţiilor diferite, cele două lucrări sînt nu numai perfect unitare ideatic şi stilistic, dar şi identice pe alocuri, repetitive în multe puncte. Volumul editorial se deschide, înainte de prefaţa autorului - o carte de vizită, cum ar veni - cu ceea ce va relua pe parcurs, în diverse varaţii, de vreo zece ori şi vom regăsi parţial în printurile senatoriale: o "Fişă cinematografică Sergiu Nicolaescu", cu 16 repere cronologice, 54 titluri de filme, la rîndu-le datate şi cu indicarea studiourilor producătoare, o listă cu 39 festivaluri şi premii, altă listă întorcîndu-se la 8 dintre titlurile anterioare, sub denumirea "Filme europene de lungmetraj pentru TV...", în fine, o statistică: 35 roluri principale, de 19 ori scenarist sau coscenarist, de 14 ori producător sau producător executiv.
Circumstanţa atenuantă e că autorul recunoaşte undeva că vede totul "inginereşte", deşi "Cuvîntul înainte" la volumul tipărit e subintitulat patetic "Sîntem un popor credincios şi cu frica lui Dumnezeu". Subtitlul e folosit de trei ori şi ca intertitlu, pe parcursul celor trei pagini ale prefeţei. Nu fără liant subînţeles cu această aserţiune religioasă este un al patrulea intertitlu, şi ultimul din "Cuvîntul înainte", singurul cules cu verzale: "TRĂDAREA". Potrivit senatorului cineast, am fi un popor crucificat, în urma unui şir neîntrerupt de trădări. În numai 14 rînduri concluzive de text, prefaţatorul rezumă istoria naţională, "de la Vlad Ţepeş, trădat de români şi dat pe mîna ungurilor", continuînd cu destinele similare ale lui Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu, Alexandru Ioan Cuza, Carol I ("moare singur, ca un neamţ pe un teritoriu străin"), Ion Antonescu, Mihai I şi - ca încheiere - "trădarea lui Ceauşescu de către Armată şi Securitate, pe care le-a protejat şi favorizat" (observaţie completată clarificator într-o pagină următoare: "care l-au trădat cu atîta uşurinţă..." - subl. mea). Aflăm ad-hoc şi că "Ceauşescu era bîlciul delirului şi al lipsei de măsură şi (incongruenţă a frazei! - n. n. ) denotă slăbiciunile poporului român" (s. m.).
"În plin moment de glorie pentru mine"
Abţinîndu-mă de la un pamflet şi chiar de la etichetările pe care le-am citat uneori, din partea binefăcătorului lui Sergiu Nicolaescu, scenaristul Titus Popovici, mă limitez la juxtapunerea unor pasaje. "Superproducţia Mihai Viteazul putea deveni unul dintre cele mai mari filme ale cinematografiei mondiale (într-o pagină ulterioară se precizează: «unul din primele trei filme istorice ale cinematografiei mondiale» - n. m.), dacă Ceauşescu ar fi aprobat propunerea societăţii Columbia Film" (cu acelaşi S. N. regizor, dar altă distribuţie - n. m.). "Filmul Dacii este prima manifestare publică de artă a naţionalismului românesc de după 1947." "... în plin moment de glorie pentru mine, Doamne, ce amintiri aş avea de adăugat!". "Elita intelectuală a fost lichidată după 1948 [...], rămînînd numai aceia care au acceptat trădarea (s.m.), fără condiţii şi fără demnitate."
"Cu un zîmbet şi un salut, milioane de oameni îmi transmit sincer recunoştinţa şi admiraţia lor". "... nişte realităţi ale cinematografiei naţionale. Trebuie să le spună cineva care a dovedit că le cunoaşte, şi nu un premiat la un important festival european, dar care a făcut doar două filme." "Las spectatorilor toate filmele mele [...] cu toată convingerea că e (respectiv, sînt - n. m.) cel mai important lucru din viaţa mea, în afară de revoluţie." Revoluţie pe care se subînţelege oarecum cine a făcut-o, mai ales că mai departe se indică: "Această întîrziere (fusese la Ambasada RFG, în ziua de 22 decembrie 1989, să lase nişte arme deţinute ilegal - n. m.) a (corect: le-a - n. m.) permis lui I. Caramitru şi M. Dinescu să intre pe post înaintea mea".
După aceste citate inocente din Capitolul I ("Perioada comunistă în cinematografie - 1954-1989", în care nu sînt însă pomenite decît filmele proprii), din Capitolul II, intitulat (mai apăsat) "Filmul românesc", Sergiu Nicolaescu ne avertizează din capul locului: "Anii 1967-1989 au constituit afirmarea cinematografiei româneşti în lume". Nota bene - coincidenţă: 1967 e anul premierei cu Dacii, dar premiile de la Cannes le obţinuseră Liviu Ciulei şi Ion Popescu Gopo în 1965, respectiv 1957 (cu filme niciodată citate în cele 230 de pagini). Să reluăm însă citatele cu No comment: "Îi întreceam chiar şi pe polonezi, nu mai vorbesc de unguri. Astăzi ne întrec şi bulgarii". "În privinţa premiilor, am cîştigat destule. Dar nu de asta am avut timp."
Punerea la punct (la zid) a Noului Cinema
"Unul dintre voi (spicuiesc din seria diatribelor la adresa tinerilor cineaşti - n. m.), fără facultate, joacă rolul principal într-un film de-al lui. Foarte bine, să vedem ce iese" (să fie oare o trimitere la Cristi Puiu, cu al său Aurora, regizor care are facultate, deşi făcută la Geneva, ba chiar o facultate de film, spre deosebire de S. Nicolaescu; Cristi Puiu, acelaşi deschizător de drum şi vîrf al Noului Cinema, este exclus din lista pe care recidivistul întru actorie diletantă o întocmeşte exhaustiv: "Dintre regizorii care reprezintă noua generaţie, s-au remarcat Cristi Mungiu, Cătălin Mitulescu, Radu Muntean, Corneliu Porumboiu").
Sergiu Nicolaescu pare indispus subliminal de autorul filmului Marfa şi banii, poate fiindcă a condus campania împotriva acestuia în 2001, cînd, ca senator, era preşedinte, în conflict de interese, al Colegiului Consultativ de la CNC, şi ne miră cum de sincerul şi cinstitul autobiografist scrie acum, negru pe alb: "Nu am ocupat funcţii în cinematografie, precum alţi colegi...". O explicaţie a amneziei ar fi împrejurarea că acel "Colegiu-fur" - cum i s-a spus nedezminţit, fiindcă şi-a împărţit banii la concursurile din 2001 şi 2003 - a fost trecut discret în culise de partidul senatorului aflat la putere. Ceva nu-i dă pace deloc, drept care ţine să stigmatizeze formula filmică a inamicilor: "Ce uşor! veţi spune, voi, care aţi făcut filme cu puţine personaje, gen Marfa şi banii...".
N-avem spaţiu pentru o amplă recenzie, cu date mai copioase decît cele de mai sus, despre o "Carte apărută cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei", cum stă scris pe pagina de gardă (ar fi interesant de ştiut procentajul finanţării). De asemenea, am fi curioşi să aflăm cine de la CNC a aprobat această decizie?
Toţi oamenii senatorului şi "trădarea" acestuia
Trecem la al doilea document, destinat parlamentarilor. Sîntem tot în registrul diatribei resentimentare, dar către toate azimuturile: "Am aflat în mod surprinzător din presă că la un festival cinematografic (TIFF, Cluj-Napoca, iunie 2010), finanţat de Centrul Naţional al Cinematografiei, instituţie despre care ştim cu toţii ce rol ar trebui să aibă în politica de promoţionare (sic!) a filmului românesc, cîţiva cineaşti (corect: cîteva zeci - n. n.) şi-au exprimat nemulţumirea (printr-o aşa-zisă Proclamaţie) faţă de noul proiect de lege..." (s. n.)
Este textul de deschidere al Opisului, adresat Camerei Deputaţilor, unde urmează să se ia în discuţie contestatul proiect, deja adoptat de Senat, cu pesedistul pur sînge pe post de preşedinte al Comisiei de Cultură. Adresa-reclamaţie e ornată cu exact 10 (zece) nume de susţinători, dintre care trei, ţinînd de alte partide (senatorii Radu F. Alexandru şi Mircea Diaconu) sau coterii (Elisabeta Bostan, din partea UCIN-ului), nu şi-au pus apostila pe document, rămînînd numai cu numele ca susţinători. Toţi oamenii senatorului, care semnează olograf contra-proclamaţia, se reduc la 7 (şapte) performeri ai filmelor nule din ultimul deceniu sau dintotdeauna: Andrei Blaier, Ioan Cărmăzan, Alecu Croitoru, Mircea Mureşan, Geo Saizescu, Mihai Şurubaru, Constantin Vaeni.
Ca să nu mai lungim vorba şi să ne întoarcem la tema trădării: cum se simte campionul de altădată al "epopeii cinematografice naţionale" în compania "celor 7"?! Dacă ar avea temeritatea de a-i "trăda", Sergiu Nicolaescu s-ar putea "mîntui" (apropo de subtitlul repetat în prefaţă), ba ar mai înregistra un titlu onorabil în biofilmografia sa, alături de cele 3-4-5 filme pe linia de plutire şi performante în speciile lor, semnate în anii '70. Iar dacă şi-ar "trăda" şi proiectul de modificare a legii în vigoare, retrăgîndu-l din Parlament şi eliberînd astfel calea lucrului calificat la o lege organică a cinematografiei, ar dovedi că ştie să fructifice cunoştinţele despre culisele istoriei. El nu se poate să nu-şi dea seama unde se află filiaţia neştiută de profani (să punem un accent în rimă cu stilul senatorului) a corporatismului-salazarist al actualei legi, prin care veteranele UCIN-UARF-UPFAR, de conivenţă cu candoarea artizanală a junelor ACRO şi APFR, au mînă liberă să stopeze sine die reforma instituţională din branşă.
Mai mult, cineastul senator ar cîştiga un ascendent moral asupra tinerilor cineaşti, care ignoră acest punct nodal al legislaţiei şi al regulamentelor în vigoare. Ar fi pentru prima dată din 1997 încoace (după ordonanţele şi variantele de legi "decapitate şi fără coloană vertebrală"), cînd s-ar depăşi nivelul pertractării necesarelor surse de finanţare, versatilele procentaje de impozitare, manipulările ordonatorilor de credite sau grilele mecanice şi incontrolabile de notare a proiectelor, prin aceea că profesioniştii valizi şi performanţi ai creaţiei şi criticii de film ar avea acces determinant în organismele de decizie şi de lucru ale CNC, concepute, desemnate, compuse şi mandatate în consecinţă.