Vă obişnuisem, cam o dată pe an, să trec în revistă niscai titluri, mai mult sau mai puţin obscure, pe care le vânasem o viaţă şi pe care le aflasem, în fine. Revin, cumva - numai că voi pomeni trei clasice, pe care le cam ştiu pe dinafară, dat fiind că le revăd cu sfinţenie cam o dată pe an. Şi care mai au ceva în comun - sunt franţuzeşti.
Jean-Paul Rappeneau a regizat doar şapte filme în 44 de ani şi a împlinit 78 în aprilie. Românii îl preţuiesc pentru Les mariés de l'an II / Mirii anului II (1971), filmat parţial la noi, cu tot cu Belmondo şi Marlene Jobert, ai mei, de exemplu, se topesc după Deneuve şi Noiret în La vie de château / Viaţa la castel (1966); Tout feu, tout flamme (1982) rămâne singurul titlu cu Montand şi Adjani pe acelaşi afiş, mai toată lumea a aplaudat multi-premiatul Cyrano (1990), ştiu chiar oameni care au suspinat la Le hussard sur le toit / Husarul pe acoperiş (1995)... Favoritul personal se cheamă însă Le sauvage şi a fost turnat în 1975.
Închipuiţi-vă că Deneuve e o zărghită splendidă, care-şi lasă baltă bărbat / casă taman după nuntă - suntem la Caracas, în Venezuela, şi juna o şterge ciordind, în trecere, un Toulouse-Lautrec aparţinând boss-ului de la clubul care, hm, o lansase. Cum exact ajunge pe insula unde Montand, parfumier excentric par excellence, s-a retras, lăsând şi el în urmă casă / nevastă (dar şi avere) ţine, de acord, de imaginaţia debordantă a scenariştilor (Jean-Paul şi surioara Elisabeth) dar peu importe - jocul / jocurile dintre cei doi naufragiaţi voluntari merg de la hilar la fermecător şi înapoi, iar contrastul perfect dintre personalităţi (el ursuz, ea plină de viaţă) aproape te face să uiţi că soţul (Luigi Vannucchi) şi bossul (Tony Roberts, bun amic cu Woody Allen) sunt pe urmele lor. Un film cald, de (re)văzut când afară e şi mai cald.
Regretatul Philippe de Broca e deseori trecut cu vederea când vine vorba de cinemaul din hexagon - poate aplecarea aproape exclusivă spre filmul popular să umbrească vederea criticilor? Cu toate că dipticul Tendre poulet / On a vole la cuisse de Jupiter are un farmec inegalabil, pe măsura protagoniştilor Noiret şi Girardot, şi cu toate că Le farceur, Le roi de cœur, Le cavaleur, L'africain te fac şi azi să zâmbeşti, nimic nu bate colaborările cu Belmondo. Ei bine, între Cartouche şi L'incorrigible, trecând prin L'homme de Rio, eu aleg, mais bien sur, Le magnifique (1973).
Parodia isteaţă presupune nu doar umor ci şi profunda cunoaştere a operelor / tarelor parodiate - numai întrebaţi-l pe Mel Brooks. Belmondo e şarmantul Bob Saint-Clair, super-agent super-secret, cunoaşteţi reţeta - aventurile lui absurde (ah, translatorul albanez, care nu vorbeşte decât româneşte, drept care e secondat de un român care nu vorbeşte decât cehă etc. - sau pistoalele care scot un sunet de dop, preluare savantă din "tontonii puşcăcioşi" ai domnului Lautner, dar să nu anticipăm) ar fi relaxante de unele singure, dar scenariştii (Francis Veber şi, tiens, Jean-Paul Rappeneau) au un as în mânecă... Saint-Clair e creaţia unui scriitoraş de duzină, veşnic răcit şi mereu ghinionist - Francois Merlin pre numele lui, jucat, cum altfel?, tot de Bebel. Iar de la minutul 45, filmul trece în altă zonă - mai ales că Merlin îşi introduce "duşmanii" în carte, şi noi îi vedem pe dânşii (recte electricianul, instalatorul, un poliţist) exact aşa cum arată, interacţionând cu spionii albanezi sau frumoasa Tatiana (Jacqueline Bisset), al cărei corespondent real este studenta ochelaristă Christine. Şi încă n-am pomenit de trubadurii mexicani sau de directorul editurii, devenit, în fantezia lui Merlin, gangster cu meşă. Un film asemeni unui cocteil cu rom de Martinica - de savurat din nou şi din nou.
Despre Georges Lautner, poate cel mai consecvent regizor francez din ultima jumătate de secol, am scris, acum câţiva ani, un articolaş intitulat Profesionistul. Am amintit atunci cam toate titlurile esenţiale din cariera acestui monsieur născut la Nice, care nu s-a sfiit (asemeni unui Howard Hawks, de exemplu) să atace comedia, absurdul, thriller-ul, drama şi, bineînţeles, policierul cu aceeaşi nonşalanţă şi savoir-faire. Cinci colaborări cu Belmondo şi pentru dumnealui - fără drept de apel, filmul sinonim cu însăşi vacanţa de vară, pe vremuri (şi primul văzut la cinema) se numeşte Flic ou voyou (1979).
Sau, ca să-i dau titlul din copilărie, de la Studio, Poliţist sau delincvent. Văzut la matineu, atunci, cu tata - şi revăzut până la obsesie, pentru atitudinea lui Bebel, pentru decapotabila albă, pentru pistoletul gigant, pentru doamna Marie Laforet, pentru "mechanţii" Claude Brosset şi Georges Geret, pentru dialogurile aiuritoare semnate Michel Audiard, pentru muzica lui Philippe Sarde, jazzy cu alură de secol XVIII, pentru finalul stop-cadru... Pentru toate acele frânturi care compun filmul copilăriei.