septembrie 2010
Walkmen, The
The Walkmen sunt regii dezamăgirii. De aproape un deceniu, fac din albumele lor adevărate simfonii ale decepţionării, regretului şi resentimentelor. Cele mai înalte momente ale lor sunt, totodată, cele în care cad cel mai jos. Marca specifică a disperării lor e teatrală şi deşirată  - ei sunt băieţii din mijlocul străzii care strigă către cer, implorând să afle de ce totul în jurul lor se prăbuşeşte.
 
Cu vocea sa aproape plânsă şi elegant-dezordonată, solistul Hamilton Leithauser deschide noul album cu versurile: "You're with someone else tomorrow night / Doesn't matter to me / 'Cause as the sun dies into the hill / You got all I need."  E trist, patetic şi vrednic de milă, dar, în acelaşi timp, lin, dulce şi neted, paradox care stă, de fapt, în centrul creaţiilor semnate The Walkmen. Ei compun nişte piese anxioase, rănite, dar o fac cu o încredere în sine aproape nepământească. Stilul lor particular de indie rock îşi are rădăcinile în tradiţia newyorkeză a rockului fragmentat, eterogen, eclectic, inaugurată de Bob Dylan şi Velvet Underground, dar meritul lor constă într-o reinterpretare absolut originală a acestui gen. Îi recunoşti imediat după acordurile de chitară circulare, tobele clocotitoare şi inflexiunile lui Leithauser.
 

The Walkmen sunt atât de buni în tristeţea lor, încât sound-ul lor nu alunecă niciodată în zona toanelor sau a emoţiilor artificial inflamate, indiferent de variaţiile stilistice surprinzătoare pe care şi le asumă. Astfel, Follow the Leader este un atac de panică strangulat şi intenţionat ciudat, Stranded foloseşte ritmuri de trompete din zona mariachi, dar încetinite cu un efect graţios, While I Shovel the Snow e liniştit ca o dimineaţă de iarnă, iar piesa Victory - care este, desigur, despre a nu atinge niciodată victoria - te face să vibrezi precum refrenul binecunoscutei The Rat. Pe cel mai bun cântec de pe albumul Lisbon, Angela Surf City, Leithauser cântă versuri poate indescifrabile la prima auzire, melodia sufocând vocalele, pe măsură ce beat-ul discret de surf rock capătă dimensiuni epice,  improprii pentru The Walkmen, dar atât de bine închegate încât te ameţesc.
 

Pe cât de reflexive şi deprimante sunt piesele, pe atât de rapide sunt ritmurile graţie tobelor lui Matt Barick. Toboşarul tinde să bată doar un pic în afara ritmului, dar cu o forţă deosebită, astfel că, în momentele mari, transcedentale şi zgomotoase ale trupei, ai senzaţia că bătăile de tobă sunt, de fapt, pumni cu care plouă din cer.

Totuşi, principala trăsătură particulară a stilului The Walkmen este, fără îndoială, capacitatea lor de a construi obsesiv şi posesiv în jurul aceleiaşi idei lirice sau muzicale, cel mai bine reflectată de piesa Blue as your Blood. Astfel, Lisbon este un tratat asupra potenţialului neexploatat al celor cu resurse puţine, scris de cei care ar putea oricând transforma un pahar cu apă, un cartof crud şi puţină sare într-un meniu de cinci stele.


0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus