Masca prozaică a ucigaşului - The Killer Inside Me

Criminalii cei mai sadici se ascund adesea înăuntrul unor persoane prin excelenţă comune, observa Hannah Arendt. Oameni ca mine şi ca tine, fără apucături de sociopaţi, care însă în anumite contexte devin autorii unor crime de o ferocitate inimaginabilă, remarca autoarea ca martoră la procesul tartorelui nazist Adolf Eichmann (rezumat în al ei Raport despre banalitatea răului). Ce determină tranziţia fatală? Cum poate ieşi un ucigaş înfiorător de sub o mască absolut prozaică?

Cam astea sunt şi întrebările ce le-a avut în minte Michael Winterbottom când s-a apucat de ecranizarea romanului noir de Jim Thompson, The Killer Inside Me. Proiectul deschide un drum puţin umblat pentru regizor. Pe Winterbottom îl ştim mai bine pentru filme cu tentă biografică (A Mighty Heart, 24 Hour Party People), drame centrate pe fineţuri afective (9 Songs, Code 46) sau documentare (Road to Guantanamo). Iar noutatea proiectului nu se limitează la genul abordat. Prin natura poveştii, The Killer Inside Me propune regizorului un întreg spaţiu ce diferă substanţial de fostele sale experimente cinematografice. Filmul ne introduce în atmosfera placidă a unui mic orăşel texan, în care bărbaţii îşi poartă făloşi pălăriile de cowboy alături de restul "uniformei" de western, şi îşi exhibă viziunile conservatoare asupra vieţii în cuvinte glazurate cu un molatec accent sudist. Tocmai în miezul acestui mediu - unde formula de adresare faţă de o femeie e "ma'am" chiar şi dacă persoana în cauză are o meserie fără perdea -, filmul relevă tenebrele schizoide ale minţii unui asasin.

Lou Ford este ajutor de şerif şi descendent ale unei familii vechi, de prestigiu în restrânsa lume semi-rurală, iar camera de filmat îl urmăreşte pe măsură ce îşi descoperă şi activează instinctele criminale latente. Care au fost mereu acolo, se pare, sădite încă din copilărie. Iar acum răbufnesc cu o putere feroce, împingându-l să ucidă cu precizia, răceala şi cruzimea unui animal de pradă.

E de la sine înţeles că situaţia lui Ford e de departe mai sinistră decât cea a lui Eichmann. Aici nu mai poate fi invocată spălătură propagandistică a creierului specifică nazismului, care legitima şi încuraja agresarea unor anumite categorii. De data asta maliţia e lipsită de sens şi scop. Cu o perseverenţă şi un zel ce amintesc de răul ubicuu din No Country for Old Men, personajul ucide doar de dragul de a ucide. Atmosfera liniştită a micului orăşel, unde toată lumea ştie pe toată lumea şi viaţa curge inofensiv în puritanismul ei de neclintit, e împinsă încet spre cea a unui film noir. Acte de o bestialitate complet nejustificată apar de nicăieri şi ţi se izbesc de retină cu o putere feroce. Şocul impactului scade prea puţin după ce ucigaşul trece de prima faptă. Inconsistenţa motivelor şi loviturile fatale aplicate din senin continuă să frapeze.

Dar dacă descrierile de mai sus pot părea secţiuni din eşafodajul unui noian de alte thriller-uri construite în jurul unor ucigaşi în serie, mai mult sau mai puţin trase la indigo, nota cu adevărat distinctivă în The Killer Inside Me e dată de jocul personajului principal. În pielea lui Lou Ford, Cassey Affleck face tranziţia perfectă între banalul ajutor de şerif, ce se lasă docil luat peste picior, şi torţionarul fără scrupule care îşi desfigurează în bătaie una dintre victime. De la o scenă la alta, el apare transpus radical, pendulând necontrolat între două secţiuni complet distincte ale unei personalităţi maladive. Puterea cu care aceste transformări te reţin în atmosferă fac din film o experienţă cinematografică extrem de intensă, chiar dacă finalul nu reuşeşte să se ridice la înălţimea aşteptărilor.