Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Open range

Plăcerea de a zăbovi - Bătălie în cîmp deschis / Open Range


Andrei Gorzo

Dilema Veche, octombrie 2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
E greu de crezut, dar asta e - n-au trecut nici 15 ani de la momentul în care presa internaţională era incapabilă să pomenească numele lui Kevin Costner fără să precizeze că e "noul Orson Welles". După ce produsese şi realizase Dances with the wolves, Kevin avea acasă două Oscaruri. După ce jucase în filme ca Robin Hood, prince of thieves şi Bodyguard, Kevin avea la picioare un public imens şi prea îndrăgostit ca să remarce faptul că, în Robin, el dormise de-a-n-picioarelea, iar în Bodyguard formase, alături de Whitney Houston, cel mai frigid cuplu cinematografic de la Robert Redford şi Meryl Streep încoace. În momentul acela, Kevin putea să facă orice.

Ca actor, a ales să facă Wyatt Earp. Îmi amintesc clar dimineaţa în care l-am văzut: cînd a început, aveam 16 ani şi nu voiam decît să intru în critica de film; cînd s-a terminat, nu mai voiam decît să ies la pensie. Apoi, Kevin s-a implicat total - ca actor şi, de la un punct încolo, ca regizor - în Waterworld, cel mai scump film realizat pînă la ora aceea (1995) şi un dezastru prevestit cu atîta insistenţă, cu atîta satisfacţie, încît unii dintre noi i-am acordat o bilă albă pentru simplul motiv că se putea şi mai rău. După doi ani, regizorul Kevin s-a întors cu ceva şi mai rău: Postman. Au urmat premii pentru cea mai proastă regie şi cea mai proastă interpretare masculină, săli goale, critici care se trezeau bolnavi în dimineaţa vizionării unor filme ca Message in a bottle sau Dragonfly - vremuri grele. Iar acum, Costner s-a întors, ca regizor-star, cu un western care - nici nu ştiu cum s-o spun, ca să sune credibil - chiar nu e rău deloc.

În ce măsură e pe gustul publicului de azi - asta-i altă poveste. Acum 50 de ani, a merge la un western era un obicei aproape la fel de firesc, de democratic şi de răspîndit în lume ca mersul la meci, şi orice studio hollywoodian avea pe ţeavă, în orice moment, o duzină de westernuri noi. În zilele noastre, un western ca Bătălie în cîmp deschis (care nu e nici parodie, nici elegie, nici "crepuscular", nici "revizionist", nici "anti-western", ci pur şi simplu western) e o asemenea raritate, încît are ceva dintr-un eveniment cultural elitist şi "dificil" - o datorie de onoare pentru un public minoritar. Atunci cînd Costner îşi amplasează camera undeva, jos, astfel încît cerurile umplu tot ecranul, sau atunci cînd cowboy-i îşi mînă vitele într-un pîrîu şi stropii sar în jurul lor, lirismul ăsta riscă să nu le spună nimic spectatorilor foarte tineri - decît, eventual, că Marlboro e o ţigară bună. Nu e numai vina spectatorilor; nici privirea lui Costner nu e atît de pură cum se vrea - depunerile atîtor reclame nu se mai spală. Dar e cu adevărat sensibil la natură, la satisfacţiile modului de viaţă pe care-l celebrează (după o ploaie, cînd cowboy-i ies din adăpost şi îşi aprind ţigările, gustul aerului ajunge şi în sala de cinema) şi la comedia tandră a întîlnirii sălbaticului cu civilizaţia: aşteptînd în casa unui doctor, eroul îşi dă seama că a umplut de noroi covorul şi ruşinîndu-se de sora doctorului (Annette Bening, care, splendid ridată şi fără machiaj, e tot ce-ar trebui să fie o eroină de western), începe să cureţe mizeria - o parte o pune în pălărie, o parte o ascunde sub covor.

Tema filmului e una veche - contrastul dintre mărinimia naturii şi meschinăria oamenilor: Charley (Costner) şi Boss (Robert Duvall) sînt proprietarii unei cirezi modeste pe care o plimbă de la o păşune la alta, pînă cînd intră în conflict cu un mare fermier. Pistolada e inevitabilă, dar, la fel ca-n La amiază de Fred Zinnemann sau în Rio Bravo de Howard Hawks, e amînată cît mai mult. Filmul nu are nici nervozitatea lui La amiază, nici inima jucăuşă a lui Rio Bravo. E puţin prea mulţumit de propria mocăială - parcă s-ar simţi prea nobil ca să se ia la întrecere cu filmele de acţiune de azi. Dar, tocmai pentru că respinge ideea de urgenţă şi acceptă cu mîndrie faptul că e vechi, Bătălie în cîmp deschis e unul dintre puţinele filme recente care-şi permit luxul de a sta pe lîngă doi oameni - Boss şi Charley - chiar şi atunci cînd nu fac nimic spectaculos, de a le asculta conversaţia chiar şi atunci cînd nu se dezvăluie nimic dramatic - pentru plăcerea pură de a simţi pe îndelete (şi de a ne face să simţim) textura prieteniei lor. Înainte de marea înfruntare, Boss şi Charley merg să-şi cumpere trabuce şi ciocolată elveţiană. Ca de obicei, Costner tărăgănează momentul - şi bine face: în momentul acela, ei sînt în paradis - versiunea Howard Hawks - şi cinematograful nu cunoaşte multe locuri mai bune.



 Toate articolele despre Open range


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer