Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  House of sand and fog

Un loc sub soare - Casa de nisip şi ceaţă / The House of Sand and Fog


Andrei Gorzo

Dilema Veche, octombrie 2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Bine-aţi venit. Înfruntarea o să înceapă în curînd. Pînă atunci, bucuraţi-vă de preliminarii - aveţi de ce să vă bucuraţi. În colţul din dreapta îl avem pe colonelul Behrani (Ben Kingsley), care a fost cineva în Iran, pe vremea şahului. În prezent, colonelul trăieşte în California şi a decăzut, deşi nu s-ar zice, judecînd după nunta somptuoasă pe care i-o oferă fiicei sale. Dacă îl priviţi în timp ce dansează cu ea, aproape că puteţi să vedeţi băţul din fundul lui, în care par să se fi concentrat toată puterea şi gloria pe care ayatollahii îşi închipuie că le-au confiscat. Arată magnific. Să fie oare un Don Corleone - cu muşchi în loc de burtă - al diasporei iraniene? Apoi descoperim, cu un şoc, că e muncitor la o şosea. Îl regăsim după programul de lucru, bărbierindu-se, îmbrăcînd un costum bej şi recuperîndu-şi Mercedesul ca să poată merge acasă ca orice om de afaceri. O cunoaştem pe soţia lui (Shoreh Aghdashloo), frumoasă şi distinsă, dar ignorantă şi înfricoşată; are puţine replici (nu prea ştie engleză), dar e o prezenţă atît de vibrantă încît, la sfîrşitul filmului, am putea să-i descriem în detaliu coşmarurile. În fine, ziua colonelului nu s-a terminat: îl aşteaptă cea de-a doua slujbă - vînzător într-un magazin.

În acest timp, în colţul din stînga se încălzeşte Kathy, o tînără menajeră interpretată de Jennifer Connelly, de la care unii dintre noi aşteptăm lucruri mari - le aşteptăm de 20 de ani, cîţi au trecut de la debutul ei în Once upon a time in America. A fost prea perfectă în filmul acela: nu-i de mirare că eroul - băiatul care se transforma în Robert De Niro - nu trebuia decît să tragă puţin cu ochiul la exerciţiile ei de dans şi să tremure puţin sub ochii ei de vrăjitoare în timp ce ea-i citea din Cîntarea cîntărilor, ca să nu-şi mai revină toată viaţa; şi nu-i de mirare că filmul nu mai reuşea să recupereze pierderea suferită în momentul în care personajul ei, ajuns la maturitate, era încredinţat unei alte actriţe. De mirare e faptul că Hollywoodul de azi nu e în stare s-o vadă decît în rol de soţie-eroină, ca în A beautiful mind, sau de "pasăre rănită", cum o numeşte Ben Kingsley aici. Personajul ei nu are prieteni, nu mai are soţ şi, după cîteva secvenţe, nu mai are nici casă (din cauza unei erori birocratice). În casa ei se mută colonelul. Pentru el şi soţia lui, casa asta scumpă, cumpărată foarte ieftin, poate fi cartea cîştigătoare (şi colonelul mizează totul pe ea, renunţînd la muncă), dar e mai mult decît atît - e bungaloul lor pierdut de la Marea Caspică. Cît despre Kathy, e atît de împrăştiată, de friabilă, încît are nevoie de casă ca să-şi amintească cine e. Deci antagoniştii sînt la locurile lor. Ciorile cîrîie. Se lasă ceaţa. Începe lupta.

Aş fi vrut să vorbesc în continuare despre preparative, care palpită de promisiuni. Înfruntarea în sine nu e nici pe departe la fel de convingătoare. Problema începe, cred, de la Kathy, care pur şi simplu nu e suficient de puternică pentru o tragedie. Dacă ar fi fost lăsată să explodeze cu adevărat (cum îndrăznesc arabii ăştia să intre în casa construită de tatăl ei?), dacă ar fi avut ce să explodeze în ea, Kingsley ar fi avut cu cine să se lupte şi acest curent inter-rasial ar fi suflat incomod, tăios, dar benefic în pînzele filmului. Dar Kathy e aşa o victimă încît devine o ciumă - nu una de tipul celor ce se abăteau în tragedia greacă, ci, pur şi simplu, o ciumă pentru privitor. Are nevoie de o proptea şi personajul introdus în acest scop - un poliţist care se îndrăgosteşte de ea şi care, fără ştirea realizatorilor, pare să sufere de serioase probleme psihice - e nota forţată, spartă, care răvăşeşte compoziţia regizorului-scenarist Vadim Perelman (bazată pe un roman de Andre Dubus III). Dacă greşeala care pune totul în mişcare - evacuarea lui Kathy - e un ghinion frumos, simplu şi cataclismic ca în Thomas Hardy, intervenţia poliţistului e mai mult decît un ghinion - e o încercare de a forţa mîna tragediei. Ca în 21 grams de Alejandro González Iñárritu, disperarea nu pare scoasă la suprafaţă la capătul unor săpături, ci aruncată cu lopata, din start, peste fiecare imagine; şi tot ca în 21 grams, ea pare să se acumuleze în gol. Ambele filme pretind că se petrec în America, dar personajele sînt în aer. Nu mă refer la faptul că Behrani n-are ţară, iar Kathy n-are casă; mă refer la faptul că nici autorul, care este ruso-canadian (şi debutant), nu prinde lumea în care ei nu-şi găsesc locul.



 Toate articolele despre House of sand and fog


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 House of Sand and Fog văzută de un debutant rus şcolit la şcoala lui Tarkovski, Alina Lungu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer