Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Ştiri  Sageata  Persepolis

Anim'est, 2010 aduce Persepolis pe DVD în ediţie limitată


Comunicat de presă

octombrie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Fanii celebrei animaţii Persepolis (R. Vincent Paronnaud, Marjane Satrapi) au parte de o veste bună: în perioada 8-17 octombrie 2010, în cadrul celei de-a cincea ediţii a Festivalului Anim'est, cinefilii îşi pot achiziţiona filmul preferat pe DVD.

Distins cu Premiul Juriului la Festivalul de la Cannes 2007 şi nominalizat la Oscar 2008, categoria cel mai bun film de animaţie, Persepolis este povestea subtilă a unei fete din Iran, ce se desfaşoară în timpul Revoluţiei islamice. Prin ochii personajului principal, Marjane, o fetiţă curajoasă în vârstă de 9 ani, vedem cum speranţele oamenilor sunt zdrobite pe măsură ce fundamentaliştii preiau puterea - forţând femeile să poarte văl şi intemniţând mii de oameni. Inteligentă şi neînfricată, ea îi fentează pe "gardienii sociali" şi descoperă muzica punk. Dar din momentul în care unchiul ei este executat şi bombele încep să cadă peste Teheran în războiul dintre Iran şi Irak, frica de zi cu zi ce însoţeşte traiul în Iran este palpabilă.


Unul din cele mai puternice şi emoţionante filme ale ultimilor ani, documentarul de animaţie Persepolis transcende genurile şi se întipăreşte în minte şi-n inimă. Ne obsedează multă vreme de la vizionare, a declarat criticul de film Laurenţiu Brătan.

Filmul va fi disponibil pe DVD în ediţie limitată, putând fi achiziţonat numai în timpul festivalului Anim'est în cinematografele Patria şi Scala, la pretul de 25 RON bucata.

Lansarea animaţiei pe DVD va fi marcată de o proiecţie specială a filmului, ce va avea loc vineri, 8 octombrie 2010, ora 22:00, la Cinema Patria.

Persepolis
Genul: Animaţie
Durata: 95 minute
Regia: Vincent Paronnaud, Marjane Satrapi
Scenariul: Vincent Paronnaud, Marjane Satrapi
Limba: Franceză
Distribuţie: Catheine Deneuve, Danielle Darrieux, Chiara Mastroianni
 
Despre film
 
Povestirile sub formă de benzi desenate ale Marjanei Satrapi Persepolis: povestea unei copilării (Pantheon, 2003, versiune în limba engleză) şi Persepolis 2: povestea întoarcerii (Pantheon, 2004, versiune în limba engleză) au fost foarte lăudate în Franţa, ţara ei adoptivă, şi în întreaga lume. Acum, a regizat împreună cu Vincent Paronnaud, versiunea animată pe peliculă a memoriilor sale.
 
Titlul Persepolis vine de la capitala persană fondată în secolul 6 î.Hr. de către Darius I., mai târziu distrusă de Alexandru cel Mare. Este un fel de a aminti tuturor că există o civilizaţie veche şi măreaţă, atacată de valuri de invadatori, dar menţinându-se de-a lungul mileniilor, care este mai profundă şi mai complexă decât felul în care oamenii văd Iranul în prezent - o monocultură a fundamentalismului, a fanatismului şi a terorismului.
 
"Părerea mea este că nu ar trebui să judecăm o naţie întreagă după acţiunile greşite ale câtorva extremişti", spune Satrapi. "De asemenea, cred că nu ar trebui să uităm iranienii care au murit în închisoare luptând pentru libertate, care au murit în războiul contra Irakului, care au suferit sub diferitele regimuri represive sau pe "cei care au fost forţaţi să îşi părăsească familiile şi patria."

 
Interviu cu Marjane Satrapi - Regizor/Autor
 
Aţi adaptat benzile desenate pentru marele ecran pentru că simţeaţi că nu aţi terminat încă cu această poveste?
Marjane Satrapi: Cred că totul a devenit posibil deoarece am colaborat cu Vincent (Paronnaud). Când au fost publicate benzile desenate, acestea au avut un succes imediat şi am primit mai multe oferte de a adapta Persepolis, mai ales atunci când cărţile au fost publicate în SUA. Mi s-au oferit chiar şi proiecte pentru un serial TV de tipul Beverly Hills 90210 şi pentru un film unde Jennifer Lopez juca rolul mamei mele şi Brad Pitt pe cel al tatălui meu - cam aşa ceva! Era complet aiurea. Ca să fiu sinceră, trecuseră patru ani de când scrisesem şi desenasem Persepolis, mi se părea că munca luase sfârşit. Dar când am început să vorbesc cu Vincent despre un proiect de film am realizat că aveam nu numai ocazia să lucrez cu el, dar şi posibilitatea de a experimenta ceva complet diferit.
 
După ce scrisesem benzi desenate, cărţi pentru copii, benzi desenate comice pentru ziare, fresce, etc, simţeam că sunt într-o perioadă de tranziţie. Nu voiam să fac un film singură şi eram de părere că dacă urma să lucrez cu cineva, ar trebui să fie Vincent şi nimeni altcineva. El era dispus  şi eu eram încântată de provocare. Credeam că o să ne distrăm... Câteodată, te bazezi pe lucruri mici când iei decizii. Şi îl ştiam deja pe (producătorul) Marc- Antoine Robert, venise în sfârşit momentul să lucrăm împreună. Cam asta a fost!
 
Aţi ştiut de la început că filmul urma să fie de desene animate?
M.S.: Da, cred că am fi pierdut farmecul universal al poveştii. Un film adevărat ar fi ilustrat o poveste despre oameni ce trăiesc într-un loc îndepărtat şi nu arată la fel ca noi. În cel mai bun caz, ar fi fost o poveste exotică şi în cel mai rău caz, o poveste din "Lumea a treia". Benzile desenate au avut succes pe plan internaţional deoarece desenele sunt abstracte, în alb-negru. Cred că acest aspect a ajutat oamenii să se identifice cu povestea, fie că erau din China, Israel, Chile sau Coreea, este o poveste universală. Persepolis are momente onirice, desenele ne ajută să păstrăm o coeziune şi o consecvenţă, iar faptul că e alb-negru (mereu mă tem de faptul că la final culoarea poate ieşi vulgară ) a ajutat în acest sens, de asemenea faptul că este abstract din punctul de vedere al amplasamentului. Eu şi Vincent eram de părere că provocarea era cu atât mai interesantă din acest motiv şi interesant din punct de vedere artistic, estetic.
 
Din ce motiv i-aţi propus lui Vincent să lucreze cu dvs. în acelaşi studio cu şase ani în urmă?
M.S.: Pe atunci încă nu îl cunoscusem. Îi văzusem desenele acasă la un prieten şi mă gândisem "ăstuia trebuie să-i tai degetele să-l opreşti din desenat!"¸ desenele erau pur şi simplu fantastice. Erau complet neobişnuite şi exagerate şi totuşi, în acelaşi timp, aveau demnitate şi decenţă. De asemenea, văzusem două scurtmetraje pe care le făcuse cu Cizo [Lyon nel Mathieu]: O Boy What Nice Legs şi Raging Blues şi care îmi plăcuseră foarte mult.
 
Cum vă completaţi unul pe celălalt?
M.S.: Când împărţeam acelaşi studio, desenam împreună. Avem stiluri diferite, dar se potrivesc foarte bine. Provenim din ţări total diferite, culturi şi medii diferite, şi totuşi am fost mereu pe aceeaşi lungime de undă. Se poate spune că, împreună, anulam ideea de "şoc cultural". Eu sunt extrovertită, el este mai retras, dar când este vorba de desenat, de colaborat, este exact invers. Am lucrat nebuneşte trei ani şi nu ne-am certat niciodată, chiar dacă eram mereu sinceri unul cu celălalt.
 
A fost greu să alegeţi din cele patru cărţi de benzi desenate materialul pe care doreaţi să-l păstraţi în film?
M.S.: Pe când scriam cărţile, a trebuit să îmi reamintesc şaisprezece ani din viaţa mea, inclusiv lucrurile pe care vroiam să le uit neapărat. A fost un proces foarte dureros. Mi-era teamă să mă apuc de scenariu şi nu aş fi putut să o fac singură. Cea mai grea parte a fost începutul şi să mă detaşez de povestea existentă. A trebuit să începem de la zero, să creăm ceva complet diferit, dar pornind de la acelaşi material. Este o piesă unică. Nu avea sens să filmăm o secvenţă de tablouri. În general, oamenii îşi închipuie că un roman de benzi desenate este ca o machetă de scenariu pentru film, ceea ce, evident, nu este cazul. În cazul romanului de benzi desenate, relaţia dintre scriitor şi cititor este interactivă. În film, publicul este pasiv. Implică mişcare, sunet, muzică, aşa că, prin urmare, conceptul şi conţinutul narativ este foarte diferit.
 
Aţi căzut de acord de la început cu privire la felul în care urma să arate filmul?
M.S.: Da, cred că ar putea fi descris ca "realism stilizat", deoarece am vrut ca desenele să fie complet realiste, nu ca desenele animate. Deci, nu ca în cazul unui desen animat, nu am avut prea multă toleranţă în ceea ce priveşte expresiile faciale şi mişcarea. Acesta este mesajul pe care doream să îl transmit designerilor şi animatorilor. Am fost întotdeauna obsedată de şcolile postbelice de film, de neo-realismul italian şi expresionismul german şi am înţeles repede de ce. În Germania de după Primul Război Mondial, economia era atât de devastată încât nu era posibilă filmarea pe amplasament aşa că filmele erau filmate în studiouri unde se foloseau stări şi forme geometrice uluitoare. În Italia de după cel de-al doilea război mondial, se întâmpla acelaşi lucru, dar lucrurile au luat-o exact în direcţia diferită - filmau pe stradă cu actori necunoscuţi pentru că nu erau bani. În cazul ambelor şcoli, găseşti genul de speranţă al oamenilor care au trecut printr-un război şi printr-o imensă deznădejde.
 
Eu însămi sunt o persoană postbelică dat fiind faptul că am trăit 8 ani războiul dintre Irak şi Iran. Filmul este un fel de combinaţie; expresionism german şi neo-realism italian. Există scene foarte liniştite, realiste şi o abordare foarte orientată spre design, cu imagini care sunt câteodată aproape abstracte. De asemenea, suntem influenţaţi de elemente din filme care ne plac amândurora, cum ar fi ritmul rapid al filmului Goodfellasal lui Scorsese.
 
În ceea ce priveşte realizarea filmului, cum aţi împărţit munca între tine, Vincent şi directorul artistic Marc Jousset?
M.S.: Aveam nevoie de cineva cu o privire de ansamblu, cineva care putea controla toate etapele procesului de producţie a filmului. Vincent l-a sugerat pe Marc Jousset pentru că lucraseră împreună la Raging Blues. Marc era singurul care înţelegea ce vrem sa facem. Am scris scenariul şi am scris şi am discutat cu Vincent felul în care scenariul urma să fie filmat. Apoi, Vincent s-a ocupat de designul de producţie, de filmarea efectivă, de recuzită, de personaje şi de ceea ce se întâmpla în fiecare scenă. Totuşi, fiecare dintre noi a avut un cuvânt de spus în fiecare etapă a producţiei filmului. Acum nu pot spune unde începe contribuţia sa şi unde se termină a mea şi tot aşa. Ne-am completat unul pe celălalt, ca să spun aşa.
 
Este un film animat cu multe personaje... în total, 600 de personaje diferite! E neobişnuit să ai atâtea personaje! Le-am desenat pe toate, din faţă şi din profil. Apoi, designerii şi animatorii le-au desenat din toate unghiurile, dezvoltându-le mişcările şi expresiile faciale. Ca să-i ajut, am fost filmată jucând scenele. Aceasta a fost cheia în a păstra intactă emoţia şi în a găsi echilibrul între sobrietate şi fantezie. De asemenea, am avut îngrozitoarea sarcină de a elabora coregrafia din scena "Eye of the Tiger"...
 
V-a fost greu să vedeţi ceilalţi designeri reinterpretându-vă desenele şi desenându-vă încontinuu expresia feţei?
M.S.: E un sentiment ciudat. Desenul este ca şi copilul tău şi deodată, aparţine tuturor! Nu doar că mi-au reinterpretat desenele şi personajele, ci şi faţa şi povestea vieţii. Spre deosebire de Vincent, am lucrat întotdeauna singură. Aveam chiar propriul meu colţ în studio, aşa că vă puteţi imagina cum m-am simţit când mi-am văzut faţa peste tot, mică, medie şi mare, ca fetiţă, adolescentă, fată, adult, din faţă, din spate, din profil, râzând, vomitând, plângând, etc. Era de nesuportat! Trebuia să îmi spun că este doar un personaj. A fost la fel şi în cazul celorlalte personaje deoarece şi poveştile lor sunt reale. Bunica mea, bineînţeles, a existat în realitate şi a murit. La fel şi unchiul meu. Dacă permiteam sentimentelor să mă împiedice, totul ar fi devenit de nesuportat pentru toţi ceilalţi. Dacă m-ar fi văzut plângând, nu ar fi putut să-şi continue munca. Doream ca ei să se simtă liberi ca să poată face tot posibilul, aşa că singura mea variantă a fost să vorbesc despre mine şi despre oamenii din viaţa mea ca despre nişte personaje imaginare: "Marjane face asta, bunica ei este aşa..." altfel mi-ar fi fost imposibil. Asta nu înseamnă că din când în când nu eram copleşită de sentimente, (mai ales atunci când designerii îi desenau pe părinţii mei). Povestea a devenit ficţiune şi a devenit publică doar după ce a fost scris scenariul. Nu mai eram chiar eu şi totuşi, într-un mod paradoxal, eram tot eu...
 
De ce aţi ales-o pe Chiara Mastroianni pentru vocea "dumneavoastră"?
M.S.: Doream să înregistrăm vocile înaintea filmării astfel încât animaţia, mişcările şi expresiile faciale să se potrivească cu dialogul şi jocul actorilor. Prima persoană la care ne-am gândit pentru rolul bunicii mele a fost Danielle Darrieux. Era singura care i-ar fi semănat; e glumeaţă, inteligentă, spirituală şi impertinentă. Îi place să se distreze şi nu îi este teamă de situaţiile absurde. O să păstrez mereu în inimă timpul pe care l-am petrecut înregistrându-i vocea. Visam să o folosim pe Catherine Deneuve pentru vocea mamei mele. Pe atunci, în Iran, cei mai cunoscuţi actori francezi erau Catherine Deneuve şi Alain Delon. Era perfectă pentru rol. Când a fost redactor şef la Vogue, a ales douăzeci de artişti cu care să lucreze la numărul respectiv şi eu eram una dintre ei. Am fost aşa de mândră. Când am rugat-o să ne împrumute vocea dânsei, a acceptat imediat. Trebuie să spun că am fost impresionată să îi dau indicaţii şi să joc alături de ea. La un moment dat, în scenariu, trebuia să spun: "Femeile ca tine - Vreau doar să dau cu ele de pereţi şi să le arunc la gunoi!". Din fericire, a devenit mai uşor după ce am dat pe gât câteva pahare de coniac! Doar după ce am ales-o pe Chiara am realizat că adăugam un nou capitol unei legende strălucitoare a filmului, dat fiind faptul că ele mai jucaseră în roluri de mamă şi fiică în mai multe ocazii.
 
În ceea ce o priveşte pe Chiara, auzise deja despre film de la mama sa şi m-a sunat să dea un test de voce, moment în care totul s-a aranjat. Mi-au plăcut vocea, talentul, personalitatea şi generozitatea sa. Am muncit din greu şi am repetat timp de două luni... E obsedată de muncă şi perfecţionistă, exact ca Vincent şi ca mine. A urmărit fiecare etapă din procesul producţiei de film şi trecea deseori pe la studio să ne viziteze.
 
Care a fost cel mai memorabil moment din întreaga experienţă?
M.S.: Prima prezentare, pentru întreaga echipă, într-un cinematograf de pe Champs-Elysées. La sfârşit, plângeam şi eu şi publicul. Iran este încă pe prima pagină a ziarelor. Chiar dacă îţi doreşti ca filmul să fie universal, nu poţi opri oamenii să-l vadă în această lumină... E adevărat. Deşi în ochii mei cel mai exotic loc din film este Viena. Filmul nu judecă, nu spune "asta e bine şi asta e rău", arată doar complexitatea situaţiei. Nu este un film cu scop politic, cu un mesaj de vânzare. Este, în primul rând, un film despre iubirea pe care o am pentru familia mea. Totuşi, dacă publicul occidental sfârşeşte prin a considera iranienii fiinţe umane ca noi toţi şi nu doar noţiuni abstracte cum ar fi "fundamentalişti islamşti", "terorişti" sau "axele răului", atunci voi simţi că am înfăptuit ceva. Nu uitaţi că primele victime ale fundamentalismului sunt chiar iranienii.
 
Vă e dor de Iran?
M.S.: Bineînţeles. E patria mea şi aşa va fi mereu. Dacă eram bărbat, aş zice că Franţa este soţia mea, dar Iran este prima mea iubire şi o voi purta mereu în inima mea. Evident, nu pot uita toţi acei ani în care m-am trezit cu imaginea muntelui de 5.700 de metri acoperit cu zăpadă care domina Teheranul şi viaţa mea... Mi-e greu când mă gândesc că nu-l voi mai putea vedea niciodată. Îmi lipseşte. Dar am viaţa pe care mi-am dorit-o. Trăiesc la Paris care este unul dintre cele mai frumoase oraşe din lume, cu bărbatul pe care îl iubesc, îmi place munca pe care o fac - în plus, sunt plătită să fac ceea ce îmi place. Din respect pentru cei care au rămas acolo, care îmi împărtăşesc ideile, dar nu le pot exprima, mi s-ar părea nepotrivit şi de prost gust să mă plâng. Dacă aş fi cedat în faţa deznădejdii, totul ar fi fost pierdut. Aşa că ţin capul sus până în ultimul moment şi voi continua să râd pentru că nu mă vor învinge. Cât timp eşti viu poţi protesta şi poţi striga, dar totuşi râsul e cea mai subversivă armă.
 
Interviu cu Vincent Paronnaud - Regizor
 
Vă amintiţi prima întâlnire cu Marjane Satrapi?
Vincent Paronnaud: Cu şase ani în urmă, m-a invitat să lucrăm împreună în studioul ei. Auzisem de Marjane, începuse să aibă un renume. La început am fost prudent, dar totuşi i-am acceptat oferta.
 
De ce?
V.P.: Eu sunt neîncrezător de la natură! În plus, când m-a sunat, deşi nu ne văzusem şi nu vorbisem niciodată, suna exagerat de entuziastă!
 
Cum evoluase cariera dumneavoastră până în acel moment?
V.P.:După ce am abandonat şcoala la 17 ani, am încercat mai multe lucruri; desene, muzică, etc... Am început să public romane de benzi desenate (folosind pseudonimul de Winshluss), scriam machete de scenariu pentru seriale şi lucram la scurtmetraje de animaţie.
 
Care a fost reacţia dumneavoastră când aţi citit romanele Persepolis?
V.P.: Am fost uluit. Eram în studio când Marjane termina cel de-al doilea volum. La început, mă temeam de stilul ei etnic "Not Without My Daughter" şi de aspectul comic (asa caracteriza presa lucrările Marjanei). În realitate, era exact invers; m-a lăsat fără suflare. Lucrările ei au o putere reală; conţinutul este la fel de valoros ca şi conceptul şi combină umorul şi sentimentele, ceea ce se întâmplă destul de rar.
 
Ţineţi minte când v-a propus să faceţi un film de lungmetraj animat bazat pe seria de cărţi Persepolis?
V.P.: Când Marc-Antoine Robert s-a oferit să producă Persepolis, Marjane m-a rugat să fac filmul cu ea. Era liniştită de faptul că eu regizasem deja scurtmetraje animate în alb-negru. Nu puteam refuza, îmi plăcea foarte mult cartea şi îmi plăcea şi Marjane. Era o ocazie minunată pentru mine să fac ceva nou, să particip la un proiect atât de provocator din punct de vedere artistic. Era în acelaşi timp atrăgător şi riscant.
 
Ce surse aţi folosit atunci când aţi început să vă gândiţi la film?
V.P.: Ştiam că trebuie să păstrăm energia romanelor. Nu ne puteam mulţumi cu filmarea panourilor unul după celălalt. De fapt, sursele noastre erau filmele cu actori. Am văzut multe comedii italiene pentru că mamei mele îi plăceau foarte mult. Marjanei îi plac foarte mult Murnau şi expresionismul german, aşa că ne-am inspirat din aceste surse şi apoi am combinat ceea ce ne plăcea amândurora. Cartea Marjanei este despre viaţa de familie, astfel încât filmul urma să se bazeze tot pe această temă centrală a familiei. Codurile specifice animaţiei nu păreau să funcţioneze în cazul nostru, aşa că am folosit un stil de montaj specific filmului, cu foarte multe tăieturi de montaj. Chiar şi din punct de vedere estetic, inspiraţia a fost tot din surse cinematice.
 
Aţi vizionat filme împreună înainte de a începe lucrul la Persepolis?
V.P.: Am văzut câteva filme printre care The Night Of The Hunter şi Touch of Evil şi câteva filme de acţiune ca Duel de unde am învăţat multe despre montaj.
 
Când filmele sunt bine făcute, indiferent de gen, poţi învăţa mereu câte ceva. Mai specific, cum aţi reuşit să scrieţi scenariul împreună?
V.P.: Timp de trei luni, ne vedeam în fiecare zi timp de trei-patru ore. Niciunul dintre noi nu ştie să tasteze, aşa că am folosit un creion pentru că putea fi şters. Citeam ce scrisesem, tăiam, rescriam, tăiam, etc... A trebuit să găsim echilibrul corect între momentele cruciale şi detaliile nesemnificative ale vieţii de zi cu zi; a fost greu de hotărât ce să păstrăm şi la ce să renunţăm. După un timp, am lăsat cărţile deoparte şi am lucrat la scenariu.
 
Spre deosebire de cărţi, filmul se petrece complet în memoria eroinei. Cum v-aţi gândit să folosiţi culoare în scena de deschidere?
V.P.: Marjane mi-a spus că într-o vineri (vinerea erau zboruri spre Teheran), se simţea atât de tristă încât s-a dus la aeroport cu intenţia de a pleca. A stat acolo întreaga zi, plângând şi privind avioanele care decolau. Ne-am gândit că ar fi o scenă de deschidere foarte bună. Transmite o senzaţie de distanţă, de nostalgie pentru poveste. Cu atât mai mult cu cât filmul era despre exil...
 
Ce părere aveţi despre intenţia ei de a aborda povestea încă o dată, dintr-un punct de vedere artistic diferit?
V.P.: În afară de provocarea artistică, Marjane duce o luptă, aşa că este natural ca ea să fi dorit să transforme povestea în film. Dar ea este o persoană pretenţioasă, cu un scop intelectual cinstit. Rareori dai peste cărţi autobiografice ca Persepolis, scrise cu atâta modestie şi cu atât de puţină îngăduinţă faţă de sine. Doreşte să facă o declaraţie şi speră ca oamenii să aibă un punct de vedere diferit de cel pe care îl au când se uită la televizor sau când citesc ziarele. În plus, doreşte să se ocupe de înţelesul exilului şi de ceea ce înseamnă pentru o fetiţă să fie aruncată în mijlocul unor evenimente istorice pe care nu le poate înţelege...
 
Dat fiind aspectul personal, autobiografic al poveştii, v-a fost greu să vă găsiţi locul pe durata scrierii scenariului?
V.P.:Nu doar greu, îngrozitor! Intervenţia asupra lucrărilor altora e dificilă, dar în acest caz era vorba de viaţa cuiva. Cineva care stătea de cealaltă parte a mesei, o persoană pe care o cunosc şi pe care o iubesc. Am observat că Marjane era afectată, aşa că a trebuit să intervin cu mare grijă, dar ea m-a încurajat foarte mult. A fost la fel şi în ceea ce priveşte aspectul vizual al filmului; din punct de vedere artistic, mi-a dat mână liberă. Ne-am completat unul pe celălalt şi mereu se întâmplă să ai nevoie de părerea celuilalt.
 
Ce vă îngrijora cel mai mult atunci când aţi început producţia filmului?
V.P.: Cum personajele Marjanei trebuiau să fie doar alb şi negru, ne-am concentrat asupra designului de producţie. Având în vedere faptul că nu puteam folosi un fundal alb sau negru, a trebuit să o luăm de la zero. Ne-am inspirat din fotografii din Teheran şi din Viena, fără a ne baza complet pe acestea, şi am adăugat multe umbre gri. În acelaşi timp, nu trebuia să uităm să nu înmuiem puterea grafică a universului Marjanei. Ne-am concentrat asupra unor linii fluente, am discutat foarte mult cu Marc Jousset şi, în final, rezultatul a fost un design clasic.
 
Pe măsură ce trecea timpul, care a fost cel mai dificil obstacol?
V.P.: Să ne păstrăm entuziasmul. Ne-a fost foarte greu să petrecem trei ani sub presiune şi să încercăm să păstrăm viziunea noastră generală asupra proiectului. Eu şi Marjane am abordat într-un mod mai atipic codurile şi chiar felul de a lucra din animaţie. Marc-Antoine ştia exact ce doream şi luptase din greu în numele nostru. La fel şi Stéphane Roche care se ocupa de compozitie (tehnici digitale ce combină imagini din mai multe surse pentru a crea un singur cadru; a înlocuit tehnica pe celuloid care consta din suprapunerea mai multor imagini în vederea obţinerii unei singure imagini finale). Nimic nu era niciodată definitiv. Mereu schimbam lucrurile, testam idei noi, îmbunătăţind fără oprire ce făcusem până în momentul respectiv. Pentru a nu ne opri din drum, mulţi ne-au ajutat să continuăm proiectul deoarece înţelegeau scopul nostru. Cel mai mare avantaj a fost faptul că totul era foarte aproape de noi în momentul în care lucram toţi în acelaşi studio. Dacă vroiam să schimb ceva, mă duceam în biroul de alături şi vorbeam cu persoana care se ocupa de secvenţa respectivă. Chiar dacă nu sună foarte original, cred că relaţiile umane sunt esenţiale atunci când faci un film.
 
Ce v-a surprins cel mai mult pe durata producţiei filmului?
V.P.: În primul rând, eu şi Marjane nu ne-am certat niciodată, deşi a existat foarte mult stres. Marjane era foarte stresată. Oamenii nu observau, pentru că ea este atât de plină de entuziasm şi de pasiune, energie, în timp ce eu sunt cam greu de suportat! Marjane mi-a spus de multe ori chestia asta. Niciodată nu sunt mulţumit. Aşa sunt eu. Un alt lucru care m-a surprins este faptul că m-am implicat din punct de vedere emoţional. Înainte credeam că sunt destul de detaşat de subiectul lucrărilor mele, dar, în cazul acestei poveşti, era vorba de ceva atât de sentimental în esenţă. Marjane reuşeşte, în acelaşi timp, să transmită aceste sentimente şi să rămână modestă. Mă întreb cum reuşeşte.
 
De ce l-aţi ales pe Olivier Bernet să compună coloana sonoră?
V.P.: Noi ştiam ce vrem şi el fusese cu noi de la început. Chiar am schimbat unele imagini în urma sugestiilor sale. În Persepolis, muzica joacă un rol esenţial: leagă secvenţele şi dă unitate filmului.
 
Cu ce amintiri de neuitat aţi rămas în urma acestei experienţe?
V.P.: Poate prima prezentare a materialului nemontat. Marjane transpira şi aproape a leşinat când s-a văzut pe ecran. Încearcă din greu să uite că este vorba despre povestea vieţii ei. E mai bine dacă uită, altfel ar fi de nesuportat, atât pentru ea cât şi pentru mine.
 
Interviu cu Chiara Mastroianni - Vocea Marjanei ca adolescentă şi tânără
 
Aţi sunat-o pe Marjane Satrapi ca să luaţi parte la proiectul Persepolis...
Chiara Mastroianni: Da. Citisem cele patru cărţi Persepolis şi îmi plăcuseră foarte mult. Combinaţia de design, umor, retrospecţie şi autoironie, cu niciun pic de îngăduinţă faţă de sine sau victimizare era irezistibilă. Îmi doream de ceva timp să fac o voce într-un film de animaţie, aşa că, atunci când mama mi-a spus de Persepolis, am sunat-o pe Marjane şi am rugat-o să dau un test de voce.
 
Cum v-aţi întâlnit pentru prima oară?
C.M.: La mine acasă. Pe atunci, mesajele de pe telefonul ei era cam descurajatoare. M-am gândit "A trecut prin multe, probabil este o persoană dură!" Când i-am văzut ochelarii mari şi zâmbetul, m-am gândit că avea ceva punk şi am ştiut din prima că ne vom înţelege bine. Nu mă gândisem decât la vocea de adult a Marjanei, dar mi-a spus că dorea ca aceeaşi persoană să facă şi vocea de adolescentă. Cu atât mai multă nevoie de teste! M-am speriat şi mai tare când am auzit că trebuia să fac voice-over fără ajutor vizual. M-a ajutat şi apoi am înregistrat. Din fericire, i s-a părut că am o voce destul de convingătoare ca să mă aleagă. Pe durata repetiţiilor, am încercat să îmi perfecţionez vocea, să o fac să sune mai subtil şi mai complex.
 
Acest rol a fost un stres sau o inspiraţie?
C.M.: Ambele! La început, a fost cam stresant. Îmi imaginez că trebuie să fi fost ciudat şi pentru ea, după ce a scris cărţile de una singură, să vadă deodată străini interferând cu munca ei. Era evident că unele scene îi aminteau de momente emoţionante şi câteodată mi s-a părut greu de trecut peste aceste momente. Totuşi, cred că ea le-a scăzut din intensitate, atât în cărţi cât şi în film.
 
Când am înregistrat ultima scenă cu bunica sa, (când îi spune cum să-şi pună flori de iasomie în sutien), atmosfera din studio era complet diferită de cea de atunci când făceam scena de la şcoală unde vroia să îl bată pe băieţel! Petrecând mai mult timp cu ea realizezi că este o persoană energică, dar şi pretenţioasă şi decentă. Reuşea foarte bine să alunge tensiunea şi jena pe care le simţi în mod natural atunci când joci viaţa cuiva chiar în faţa persoanei respective. A fost o adevărată inspiraţie. Când apărea vreun moment mai apăsător, ea spunea o glumă deocheată ca să destindă atmosfera. A fost de mare ajutor să mă aflu în preajma Marjanei între primele sesiuni de înregistrări pentru a o cunoaşte mai bine.
 
Ce v-a impresionat cel mai mult la ea?
C.M.: Libertatea ei. Nu este prinsă în convenţii; a trecut prin atâtea la o vârstă atât de fragedă şi este încă îşi doreşte multe. Vrea mereu să înveţe şi nu îţi ţine niciodată predici. Cu Marjane, m-am simţit adolescentă din nou, dar, în acelaşi timp, este fără îndoială înţeleaptă. Este o combinaţie interesantă. Dacă ţine la tine, te copleşeşte cu afecţiune şi atenţie, însă ştie foarte clar ceea ce vrea. Este neînfricată şi foarte întreprinzătoare. Este ca un magnet, în viaţă şi în carieră.
 
Care a fost cea mai amuzantă parte a înregistrărilor?
Înregistrarea cântecului "Eye of the Tiger" din Rocky. Marjane m-a rugat să cânt fals. Am rugat-o să cânte ea prima şi pe urmă am cântat pur şi simplu şi ne-am distrat.
 
Care a fost partea cea mai grea?
C.M.: Să găsesc ritmul ş tonul potrivit pentru voice-over. Scenele cu dialoguri nu erau o problemă, povestirea era mai complicată. Ai de făcut ceva complet diferit şi era greu fără ajutor vizual. Aici am lucrat cel mai mult, imediat ce am primit materialul filmat, pentru că doream să îmi îmbunătăţesc vocea în aşa fel încât să se potrivească mai bine ritmului scenelor.
 
Ţineţi minte când l-aţi cunoscut pe Vincent?
C.M.: Nu chiar, dar probabil că la studio. Este timid şi trebuie să-l cucereşti. La început, era circumspect cu mine, totuşi, asta doar m-a făcut să doresc mai tare să dau testele de voce. În final, îndoielile lui m-au ajutat să ajung la un rezultat bun. Când a fost convins, în cele din urmă, am ştiut că era dintr-un motiv potrivit. Îmi place personalitatea dură a lui Vincent. Cred că formează o echipă bună împreună pentru că sunt pe poziţii de egalitate. Şi el are un puternic simţ al decenţei. Am căutat romanele benzi desenate ale lui Vincent Paronnaud peste tot, dar sunt de negăsit! A durat săptămâni de zile până am aflat că pseudonimul său este Winshluss...
 
Cât de bine se completează?
C.M.: Nu s-ar fi descurcat să facă acest film unul fără celălalt. Erau complet inseparabil. Luau toate deciziile împreună. Au o adevărată admiraţie şi respect unul pentru celălalt şi sunt prieteni adevăraţi. Ambii sunt pretenţioşi dar au motive bune pentru acest lucru. Orgoliile personale nu au existat, filmul era tot ce conta. Pentru noi ceilalţi, nimic nu ne putea inspira mai mult decât o astfel de libertate şi rigoare. Marjane şi Vincent au vrut să facă Persepolisîntr-un fel "conservator", bazat pe desene şi nu pe imagini generate de computer. Pentru noi toţi, totul a devenit o provocare incredibilă, atât din punct de vedre artistic cât şi profesional.
 
Mama ta a jucat adeseori rolul fiicei lui Danielle Darrieux, dar tu ai jucat pentru prima oară rolul nepoatei sale...
C.M.: Da, mi-a plăcut ideea. Este interesant că am jucat cu Danielle foarte curând după aceea - la filmul L\'Heure Zero al lui Pascal Thomas. Atunci ne-am cunoscut cu adevărat. Este uimitoare. Înţeleg de ce a vrut Marjane să lucreze cu ea. Există o legătură între ele. Şi Danielle are un puternic simţ al autoironiei şi al decenţei. Are mereu o scânteie în privire şi întotdeauna îi abordează pe cei din jur într-o manieră pozitivă şi iscoditoare.
 
Ce îţi vei reaminti despre Marjane şi despre Vincent?
C.M.: Cu siguranţă perioada în care înregistram vocile în studio cu Marc, Stéphane şi Denis. Toţi lucrau la părţi din dialog şi la efectele de sunet. Marjane se juca cu recuzita şi cu consola de efecte de sunet. Îmi amintesc şi faptul că Marjane şi Vincent se distrau făcând filmuleţe demente cu telefoanele mobile! Păreau doi copii minune care născoceau ceva!
 
Interviu cu Catherine Deneuve - Mama Marjanei
 
Cum aţi aflat de Marjane Satrapi?
Catherine Deneuve: Acum ceva timp, îi citeam benzile desenate comice din Libération. Apoi am citit seria Persepolis care mi-au plăcut foarte mult. Îmi plac imaginile ei alb/negru şi felul în care le foloseşte, complet supranatural şi realist în acelaşi timp. Îmi place spiritul său. Îmi place libertatea sa. Îmi place povestea ei pe care o spune cu nostalgie, umor, autoironie şi emoţie. Prospeţimea, ambiţia şi succesul lucrărilor sale, cât şi declaraţiile puternice pe care le face îmi aminteau de Maus al lui Art Spiegelman. Oricum, este un roman de benzi desenate unic. Mi-a plăcut atât de mult, am sus într-un ziar că Marjane era scriitoarea mea preferată de ficţiune. Când cei de la revista Vogue m-au rugat să fiu redactor şef pentru un număr special, cu trei ani în urmă, am rugat-o să mi se alăture. A făcut o pagină întreagă de benzi desenate comice complet neconvenţionale care mi s-au părut foarte amuzante.
 
Ţineţi minte când v-aţi întâlnit pentru prima dată?
C.D.: Am băut o cafea şi am observat că fuma la fel de mult ca şi mine! E o persoană minunată, inteligentă şi foarte amuzantă. Îmi place şarmul ei oriental şi bunătatea ei combinată cu puţină autoironie. Este veselă dar şi profundă în acelaşi timp. Felul în care abordează viaţa este complet deosebit. Când m-a rugat să îmi împrumut vocea mamei sale, în film, am acceptat imediat pentru că era vorba despre ea şi pentru că doream să fiu vocea unui personaj animat de foarte multă vreme.
 
Îmi puteţi povesti despre înregistrări?
C.D.: Scenariul Marjanei era excelent. Foarte fidel cărţilor, dar şi epic cinematografic în adevăratul sens al cuvântului. Ne-am cunoscut la studio şi ea juca cu mine şi îmi dădea indicaţii. Era mereu disponibilă, foarte atentă. Ştia exact ce doreşte, şi totuşi mi-a dat multă libertate în a juca scenele fără ajutor vizual sau un program exact.
 
Care a fost abordarea dumneavoastră în ceea ce priveşte personajul mamei?
C.D.: Este ca orice altă mamă care are de-a face cu o fiică adolescentă în faţa vieţii şi a provocărilor acesteia. Este înţelegătoare, iubitoare şi îngrijorată. Prin Persepolis se adaugă un nou capitol tradiţiei cinematografice dat fiind faptul că am jucat încă o dată rolul fiicei lui Danielle Darrieux. Acum este inevitabil: Chiara joacă rolul fiicei mele!
 
Ce nu veţi uita despre Marjane Satrapi?
C.D.: Ştie să vorbească. Zice ceva prin cuvinte şi cu totul altceva cu ochii...
 
Marjane Satrapi - Regizor/Autor
Marjane Satrapi s-a născut în 1969. A crescut în Teheran unde a urmat cursurile Liceului francez. Apoi a studiat la Viena şi s-a mutat în Franţa în 1994. La Paris, prin intermediul unor colegi scriitori de benzi desenate, a ajuns la Atelier des Vosges, un studio de artişti unde se strângeau marii scriitori de benzi desenate ai momentului. În primul său roman de benzi desenate, Persepolis 1, publicat de L'Association în Noiembrie 2000, Marjane povesteşte primii 10 ani ai vieţii sale până la răsturnarea regimului şahului şi începutul războiului dintre Irak şi Iran. În Persepolis, publicat în Octombrie 2001, a descris războiul dintre Irak şi Iran şi adolescenţa sa până a plecat la Viena la vârsta de paisprezece ani.
 
În Persepolis 2, a descris exilul în Austria şi întoarcerea în Iran. De atunci, a publicat Broderies (Broderii) şi Poulet aux Prunes(Pui cu prune). Persepolis este co-regizat cu Vincent Paronnaud şi este primul ei film de lungmetraj.
 
Vincent Paronnaud - Regizor
Vincent Paronnaud cunoscut şi sub numele de Winshluss, s-a născut în 1970 în La Rochelle. Este unul dintre marii scriitori underground de benzi desenate. Împreună cu prietenul şi colaboratorul său Cizo, a inventat personajul "Domnul Ferraille", figura emblematică a comicului "Ferraille Illustré", pe care l-a co-montat cu Cizo şi Felder. Printre proiectele sale solo se numără Super Négra (1999), Welcome to the Death Club şi Pat Boon - Happy End (2001). A devenit cunoscut odată cu nominalizarea pentru Smart Monkey în 2004 şi pentru Wizz şi Buzz (cu Cizo) în 2007 la Festivalul Angoulême Comic Book. Winshluss şi Cizo au co-regizat şi două scurtmetraje de animaţie: O\'Boy What Nice Legs (A/N - 1 minute - 2004), Raging Blues (A/N - 6 minute - 2003).




 Toate articolele despre Persepolis


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Comunicat de presă


Alte articole

 Pentru Iran, cu dragoste şi abjecţie - Persepolis, Carmen Mezincescu
 Din Iran se vede mai bine! - Persepolis, Lucian Maier
 Eliberare - Persepolis, Andrei Gorzo
 Bunica are flori de iasomie în sutien - Persepolis, Alex. Leo Şerban
 Miniaturi - Persepolis, Alin Ludu Dumbravă
 Toate articolele despre Persepolis


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer