Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Artă

Artă. Pentru artă


Liviu Ornea

Observator Cultural, octombrie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Trei prieteni vechi. Trei tipuri complet diferite. Serge (Şerban Pavlu) - medic, uşor bovaric, snobel, cochetînd cu arta şi cu trendurile moderne. Marc (Vlad Zamfirescu) - inginer, cinic, dur, nonconformist în genul "ce-i în guşă şi-n căpuşă". Ivan - meserie nedefinită, slab de înger, nerealizat, bun de pus pe rană, împăciuitor, sac de box pentru ieşirile celorlalţi. Ce-i uneşte? Nu se ştie. Nici nu contează. Nu e un text realist.

Personajele nu au o istorie bine conturată. Aici contează replica. Şi replicile curg foarte bine, se înlănţuie firesc, spumoase, pline de haz, în buna tradiţie a teatrului francez bulevardier, a aceluia de bună calitate care-i plăcea atît de mult şi lui Proust. Conflictul e schematic, iar situaţiile, de fapt, neverosimile. Serge dă un purcoi de bani pe un tablou alb cu dungi albe, Marc se enervează, refuză să creadă că lui Serge "opera de artă" chiar îi spune ceva, prietenii se ceartă, prilej de a-şi arunca în faţă tot ce cred (sau, oricum, îndeajuns) unul despre celălalt, Ivan încearcă zadarnic să-i împace, enervarea creşte iraţional, se spun vorbe peste care, în mod normal, nu se va mai putea trece, dar aici se poate trece, vine şi happy-end-ul aşteptat (v-am spus că nu e nimic realist). Cedează fiecare: Marc devine poetic şi pare mai inspirat de tablou decît însuşi Serge, acesta din urmă mai uită din ocări, Ivan îşi spală fericit lăturile pe care i le-au aruncat în cap cei doi prieteni şi viaţa merge înainte.

E o piesă despre prietenie, despre relaţii de putere / dominaţie între oameni care, în felul lor, se iubesc, agrementată cu mici accente de critică socială. Nu e un text mare, nu-şi propune să ajungă la cine ştie ce adîncimi psihologice, rămîne destul de superficial şi schematic, dar e bine scris şi, în genul şi în limitele sale, e foarte bun. Şi, mai ales, are meritul că prilejuieşte roluri consistente actorilor care-l joacă. Lucru înţeles şi asumat perfect de Cristi Juncu, regizorul care s-a ascuns cu discreţie în spatele lor, optînd pentru construirea unor relaţii de joc clare, fără mari inovaţii regizorale. Iar ei sînt foarte buni. Se cunosc, au jucat destul de mult împreună şi asta se vede şi acum, cînd, constrînşi de regie şi scenografie, joacă într-un spaţiu foarte mic: spaţiul de joc, o cutie înălţată pe scenă, închipuie un colţ de muzeu (vezi cordoanele care străjuiesc scena de pe scenă, extinctorul).
 
În treacăt fie spus, nu am înţeles de ce pereţii şi tot mobilierul sînt îmbrăcate în blană (dacă e o trimitere la animalitatea primitivă care iese, treptat, la iveală din Marc, mai ales, e un pic prea subtilă), dar mi-a plăcut felul cum se marchează schimbările de locuinţă prin întoarcerea cîte unui tablou, soluţie simplă şi funcţională. Dar nu scenografia ţine capul de afiş aici.

E un spectacol de actori. Într-un rol de altă factură decît cele pe care le-a făcut pînă acum, Şerban Pavlu îşi struneşte foarte bine energia debordantă cu care umple, de obicei, scena, e pătimaş fără exces, reţinut în orgoliul său ultragiat, ştie să fie şi caustic (în scena în care spune ce crede despre prietena lui Marc), joacă mult din voce, cu economie de gesturi. În contrapondere, Vlad Zamfirescu se mişcă mai mult, dă mai mult frîu liber reacţiilor, trece de la ironie la sarcasm acid şi, de-a dreptul, la răutate (care-i iese şi-i stă al naibii de bine!). Relaţia dintre ei e limpede, se încheagă în faţa spectatorilor, e motivată. Un rol mai puţin obişnuit face Gheorghe Ifrim. Un pic în altă cheie decît partenerii lui, Ifrim compune - dar foarte curat, avînd grijă să-şi cenzureze orice pornire cabotină - un personaj fragil, temător, cu un psihic labil, un fel de băiatul-bun-la-toate-bătut-de-soartă. Nu cred că avea altă soluţie în afara compoziţiei: rolul său e cel mai artificial, personajul său - cel mai greu de crezut. Cu atît mai meritorie reuşita lui.

Un spectacol curat, jucat cu vizibilă plăcere. O comedie sănătoasă, lucrată atent, care pune şi cîteva întrebări serioase. Un spectacol pentru publicul cel mai larg, la care te simţi bine şi care, sigur, va face, vreme îndelungată, săli pline.

 

Teatrul "Lucia Sturza Bulandra"
Artă de Yasmina Reza
Traducere de Violeta Popa
Regia: Cristi Juncu
Scenografia: Cosmin Ardeleanu
Cu: Vlad Zamfirescu, Şerban Pavlu, Gheorghe Ifrim



 Toate articolele despre Artă


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Liviu Ornea


Alte articole

 Arta prieteniei - Artă, Dan Boicea
 Prietenia, o formă de dragoste - Artă, Oana Stoica
 Galerie foto - Artă, Cosmin Ardeleanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer