Mar Nero: artificial

 

Inspirat dintr-un caz real, Mar Nero prezintă experienţa unei tinere românce răbdătoare, Angela (Dorotheea Petre), ce lucrează ca menajeră în Italia. Femeia în vîrstă pe care o îngrijeşte, Gemma (Ilaria Occhini), e capricioasă, iar relaţia dintre cele două e tensionată. Toată această tensiune e construită doar prin conturarea sumară a unor trăsături puternic disjuncte ale protagonistelor, nicidecum printr-un conflict dramaturgic real.

Schematic, e prezentată şi comunitatea românilor din Florenţa - ies la iarbă verde pe cîmpuri aflate la marginea oraşului, sînt cam mitocani şi iuţi la mînie (ei), dar pot da dovadă de îngăduinţă sau chiar mărinimie (ele). Problema nu e veridicitatea acestor trăsături sau obiceiuri, ci expunerea lor ca rezultat al unei gîndiri regizorale leneşe, nicidecum al unei interogaţii autentice.

 

Partea de mijloc a filmului, în care prietenia dintre Angela şi Gemma se dezvoltă, e poate cea mai reuşită. Grija şi afecţiunea devin reciproce. Gemma e impresionată de naturalaţea menajerei. Deşi previzibilă şi rapidă această schimbare a atitudinii, cîteva secvenţe o fac fermecătoare pe alocuri: bătrîna îi ia apărarea în faţa vecinilor ce o tachinează, manifestă o îngrijorare maternă atunci cînd Angela ajunge tîrziu acasă, dorul de soţ şi de casă al tinerei o înduioşează, plus că apreciază mîncarea tradiţională gătită. Sigur, şi-aici se pot găsi clişee, dar nu cînd cele două rîd sau se plimbă împreună. Acolo e simţire.
 

Continuarea, în schimb, devine ridicolă. Tonul virează spre unul melodramatic, iar temele comune sînt bifate temeinic: dragostea care merită orice sacrificiu, prietenia care presupune o generozitate fără margini, ospitalitatea românilor, care dau din puţinul lor, farmecul discret al sărăciei (a se citi locuitul în blocuri sinistre şi ieşitul cu căruţa pe străduţele oraşului), credinţa păstrată vie (turla bisericii lipită de geamul apartamentului) şi, nu în ultimul rînd, natura mereu minunată (Delta Dunării).

 

Există o secvenţă definitorie în film: Gemma revede în Sulina un cal, la puţin timp după mărturisirea ei, în care-şi exprimă afecţiunea pentru acest animal inexistent pe străzile din Florenţa. Evident, momentul se vrea a fi unul emoţionant (prim-plan cu ochii înlăcrimaţi), dar nu îşi poţi ascunde un surîs cînd simţi lipsa oricărei subtilităţi.
 

Mar Nero e filmul unui autor care se străduieşte atît de mult să fie deschis şi nepărtinitor, încît devine stîngaci. E o stîngăcie inocentă.